Fagarasii - Poveste fara sfarsit

“Vine o vreme, o vreme-adevarata
Cand iubiri si visuri si iubiri
Tot ce ati ars si-ati adunat o viata
Toate se transforma-n amintiri”

Numaram un an in plus, un an de drumetii si de trairi; pe scurt, inca un fragment din viata noastra. Vorbim despre perioada in care am tinut legatura doar prin intermediul telefonului sau al internetului, insa, cu toata distanta temporala, nu s-a simtit raceala. Dupa tura din 2010 (http://www.carpati.org/jurnal/fagarasii_-_varfuri_si_prieteni/2079/ ) am stabilit ca in fiecare an ce va urma sa vizitam Fagarasii impreuna.
Planurile pentru tura au fost facute cu mult inainte, trebuia sa fim cinci dar un membru al echipei (Cristina – sotia lui Florin a avut motive intemeiate sa lipseasca). A fost destul de greu sa punem totul la punct, detaliile marunte, cum ar fi planificarea unor concedii mici si calcularea momentului de intalnire la Barcaciu cu Florin care era intr-o tura solitara a crestei Craiesei si Fagarasului pentru 8 zile.Mai presus de toate eram la cheremul vremii, putea oricad s-o coteasca  si sa afiseze mesajul: „gata, ati facut planuri degeaba un an intreg”.
Dar uite ca totul a fost in favoarea noastra: weekend prelungit de Sf. Maria si vremea buna anuntata pe site-urile de specialitate. Urmeaza telefoane, harti, trasee si fixarea foarte precisa a intalnirii la Barcaciu. Echipa de inceput: Oleg (Tata Oleg), Olga si Andrei.

Intalnirea cu Tata Oleg trebuia sa fie in Avrig, urmand ca de acolo sa mergem pana la Cabana Poiana Neamtului – locul unde lasam masina si incepea aventura. Drumul de la Bucuresti a fost cu surprize si mult mai palpitant decat ne-am fi dorit: uite loc (ioc) ca nu e loc la tren. Era exact perioada de desfasurare a Festivalului ARTmania in Sibiu, urmau sa cante Tarja si Helloween asa ca tot trenul era plin (semn bun). Bafta noastra s-a numit microbuzul de Tg. Mures... dimineata devreme,a la 5:15.

Am reusit sa ne tinem de program si la ora stabilita pornim spre Barcaciu (1550m) de la Poiana Neamtului (706m) urmand marcaj cruce rosie. Urmam pentru cateva minute un drum forestier, apoi il parasim si urcam catre stanga prin Valea Comanesei. Aici am incetinit putin si am inceput sa degustam (din mers) zmeura coapta si aromata care crestea pe partea stanga a potecii. Stabilisem ca nu ne grabeste nimeni si la povesti nu poti sta daca esti pe fuga. Dezlegam desaga cu povesti si facem scurte, dar dese intreruperi cat sa admiram prin exclamatii locurile prin care treceam. Dupa aproximativ 40 de minute de mers drumul vireaza brusc dreapta peste un podet ce traverseaza firul vaii.

Pe sageata indicatoare sta scris doua ore... dar n-o fi bai daca sunt trei, doar suntem in ziua de acomodare. De aici poteca incepe sa urce in seprentine destul de abrupte versantul vestic al Vaii Comanesei si castigam repede in altitudine. Pastram pofta de vorba si istorisiri in pauzele de hidratare si fotografie, in rest fiecare sta cu gandurile si stradaniile lui. Susurul Comanesei dispare treptat, poteca ne duce pe Piciorul Barcaciului unde face brusc stanga urmand creasta piciorului. Fiind zi de vineri nu am intalnit prea multi turisti in traseu, doar o pereche de straini care ba erau inaintea noastra, ba se lasau depasiti. Trageau tare, apoi aveau nevoie de pauze lungi si dese. Dar au tinut sa ne spuna ca le place mult in Romania. Si noua, altfel ce-am fi cautat altfel acolo?
In partea finala a traseului intalnim un peisaj dezolant, o buna portiune din versant era defrisata si necuratata.

Ciucas - Valea Izvorul lui Carstocea

9.07.2011: Andreea, Olga si Andrei.
Pe 4.06.2011 facusem in echipa mai extinsa (+ Georgiana) Culmea Bratocea - Ciucas. Andreea si-a dorit sa mai mearga cu noi pe munte, asa ca am hotarat sa facem acum partea de est a Ciucasului, Culmea Gropsoarele - Zaganu. Traseul propus: din DN1A urmam drumul forestier ce duce la poiana Islaz, apoi spre est pana la stana din Zaganu, Culmea Gropsoarele-Zaganu si coborare pe la Muntele Rosu.
In jurul orei 9 lasam masina in dreptul barierei de unde incepe forestierul si pornim spre Islaz.

Vremea era de partea noastra, soare si cer senin, nu se anuntau tulburari. Dupa aproximativ o ora de mers lejer, povesti si glume, ajungem in poiana de unde putem admira in toata maretia ei Culmea Gropsoarele - Zaganu.

Piatra Craiului - Valea Curmaturii

Ne place muntele, accesam site-uri dedicate, socializam si cautam informatii. Cateodata mai facem si fotografii. Intram in vorba cu persoane despre a caror existenta nici macar nu banuiam, schimbam pareri, impresii si uneori ne dam seama ca ne-am potrivi sa iesim impreuna intr-o tura. Asa s-a intamplat pe carpati.org, doi useri din aceasta mare comunitate s-au intersectat si au tot stat la discutii si povesti pana au ajuns la concluzia ca n-ar strica o drumetie impreuna. Invitatia am primit-o de la Nuca Vasile (nucu1963) si era pentru Piatra Craiului deoarece vroia sa ne arate imprejurimile casei lui. Declarat, tura trebuia sa fie, si sper ca asa a si fost, o „aclimatizare” pentru viitoarele vai pe care am planuit sa le strabatem impreuna.

Prietenul Florin si compania nu au putut veni asa ca am ramas doar 3: Nucu, Olga si Andrei. Data din calendar: 07.05.2011.

Meteorologii anuntasera o zi intunecata si ploioasa, dar nimic nu putea sa ma convinga sa renunt, nici macar Nucu si a lui veste ca pe la ora 14 vine ploaia. Eram hotarat sa ne vedem si sa facem un „nemarcat” prin Craiului. Varianta finala a venit din partea lui Nucu ce optase pentru Valea Curmaturii, vale pe care nu o mai fusese nici el, nici noi, dar despre care avea cateva informatii... cunostea intrarea din Prapastiile Zarnestilor. A... pai daca startul este limpede, treaba-i ca si rezolvata, de iesire dam noi. Nu ca intrarea ar fi fost ascunsa ori protejata de cuvinte cheie, dar aveam macar un punct de pornire pt ca celelalte variante de trasee erau si mai incetosate. Descriere despre aceasta vale nu am prea gasit si acesta a fost unul dintre motivele  pentru care am zis sa scriu si un jurnal. Unul mic in care voi incerca o descriere a vaii si felul in care am abordat noi traseul. Daca in fotografii vor aparea mai multe persoane, imi cer scuze, insa eu am fost cel din coada si mereu ii aveam in vizor pe cei doi colegi de drum. O sa incerc sa nu-i expun prea mult.

Intalnirea a fost scurta si hotarata, la benzinaria de langa gara din Brasov la o cafea. A urmat drumul spre Zarnesti si apoi spre intrarea in traseul de Poiana Zanoaga-Curmatura, drum pe parcursul caruia ne-am intins ca de obicei la gramada de povesti. Cum revenirea urma sa o facem pe sus-amintitul traseu, masina a ramas cuminte pe dreapta, noi ne-am echipat si da-i bataie. Aveam doua mari temeri: norii de pe cer si apele umflate. Ba ca o sa ploua spunea Nucu, ba ca nu are dreptate spuneam eu... cum sa ploua cand avem de facut un traseu interesant?

Drumul prin Prapastii a fost presarat cu povesti, glume si arogante 3x3, studiat pereti si iar povesti si „rafineturi”. Eu unul, recunosc, aveam emotii deoarece imi dadeam seama ca e un fel de „examen” pentru alte viitoare trasee din vai dar si din cauza omului care manuia Pentax-ul. Din fericire, nu m-a tinut mult, nici nu mi-am dat seama cand s-au risipit toate temerile.

Intrarea in traseu e undeva pe partea dreapta a drumului si arata cam asa:

Apele nu erau umflate asa ca ne-am putut bucura de varianta strong, direct pe albia paraului, fara sa apelam la varianta ocolitoare oferita de poteca din padure. Valea incepe cu niste saritori mici care nu pun mari probleme (in general traseul nu este greu, insa e de preferat ca doritorii sa aiba putina experienta pe vai si stanca). In plus, accentuez ca fotografiile nu pot reda fidel realitatea.

Cum am intrat pe abruptul vaii ne-am si apucat sa vanam cu privirea flori, asa ca Olga si Nucu se intreceau in recunosterea lor.
Dupa primele praguri intalnim o portiune lejera destul de lunga, lucru care ne face sa ne intrebam unde e dificultatea vaii si cand o sa incepem sa urcam mai direct.

Traseul continua lejer pana langa peretele de stanca. In dreapta lui valea formeaza un canion mic presarat cu saritoare si busteni. Intrarea este usurata de doi busteni in care sunt cioplite trepte.

Si aici nu ma pot abtine: iaca un oltean care se scarpina-n cap si cauta cea mai buna abordare. Noi doi stateam cuminti si asteptam hotararea lui.

Am abordat urcusul prin stanga dupa testarea rezistentei busteanului subtire din dreapta. Nu prea tinea nici macar la „considerabila” greutate a lui Nucu. De aici, voi presara mai multe fotografii pentru ca ilustrarea traseului si estimarea inaltimii saritorilor sa fie cat mai exacte. Chiar daca a fost tot timpul ghid si cap de coloana, Nucu ne-a si ajutat acolo unde era nevoie. In plus, cand era de luat decizii, ne opream si fiecare isi dadea cu parerea.

Deja ne simteam ok, facuseram schimb de impresii si aparate foto, testaseram fiecare ce avea celalalt, ne cinstiseram cu ceai fierbinte si aromat si povestile in 3 se legau una dupa alta. Cand... problema mare, saritoare cu surplomba, Nucu ne anunta ca e grava treaba si incearca pioletul din dotare. Eu aveam 10m de cordelina la mine si ii strig ca o scot daca e nevoie numai sa gaseasca el calea buna de abordat beleaua. Pe stanga era cadere de apa asa ca ramane dreapta. Ne facem curaj, ne imbarbatam unul pe altul si...

Riscam, ce sa facem (ete... moment fals de suspans).
Trecem repede de saritoare si urmam albia plina de bolovani si busteni uzi cazuti de pe peretii vaii. Ne gandeam sa nu se porneasca ploaie torentiala si darnica... gandul unei astfel de variante ne cam stergea zambetele de pe chipuri.

Dupa trecerea asta facem iar un popas de dulciuri, fotografie si duel cu ceai. Olga cu al ei, Nucu insista sa bem de-al lui. Ne tot uitam si ne bucuram de liniste si de frumusetea vaii. Totul mustea de verde amestecat cu frunze uscate si flori pline de stropi, iar pasarile nu se opreau din cantat. Eram toti trei cand in genunchi cand proptiti bine pe picioare, cand vorbind serios cand nemaistiind daca e gluma sau serios.

Urmeaza o portiune de drum plina de brazi cazuti peste albia vaii, insa nu pune probleme, este o bucata lejera in care iti poti face plimbarea de dimineata.

Cum stateam noi pe partea dreapta a vaii Nucu ne face atenti spre ceva ce semana a luciu de zapada, chestie pe care ii spun ca o observasem si eu, undeva in stanga mai sus. Insa pana acolo mai facem cateva ingenunchieri in fata florilor, ca doar era risipa de atata frumusete peste tot in jurul nostru.

Urmam o bucata de drum scaldata de soare si ne dam seama ca ceea ce vedeam este un panou explicativ, ca cele din Prapastii care prezintau traseele de alpinism. Aceasta portiune a necesitat un timp suplimentar de parcurgere deoarece a trebuit sa pozez pentru cei doi coechipieri care m-au pus sa ma si intorc din drum – cica nu dadea bine sa merg prin parau. Ei, fiecare cu toanele lui.

 Ne-am abatut spre acel panou si ne-a uimit descoperirea. Poteca ce tinea valea pe partea stanga (ocolind astfel canionul) era destul de lata iar panoul prezenta ecosistemul acvatic din Valea Curmaturii... bizar, poteca nu era marcata.

Uite... deci asta caram noi pe bocanci de nu stiam ce atarna asa... gramada de gasteropozi cu ventuze. Macar daca ii caram pana sus sa dea si ei o ciorba la Curmatura. Cand au auzit de asa ceva au fugit de nu s-au mai vazut.
Ei si de aici urmeaza a doua parte atractiva a vaii. Am dat noi cu ocheanu in zare si am nimerit un canion frumos care merge ocolit de data asta prin dreapta. Pai hai ca daca e il ocolim, da nu merita sa mergem pana la dansul? Doar sa vedem ce zice.

Ne-am zgait la el pret de 10 minute, am facut fotografii cu randul ca sa nu perturbam cadrul si am revenit la intrebarea: ce facem? Ocolim sau taiem prin el?

„Lumea e frumoasa pentru ca moare
Dumnezeu a taiat-o ca pe o floare
Si-a pus-o intr-un pahar”

Deci mergem inainte ca doar de aia am venit. Faza mai putin placuta era ca mergeai pe pietre sau busteni care alunecau foarte tare, mai sigur era sa calci prin apa foarte rece decat sa cauti aderenta pe ele. N-avea treaba nici vibramu, el nu stia ca e facut sa nu alunece. Din nou incerc sa arat fotografii cu persoane pt a exemplifica mai bine traseul. Fara persoane poate parea mai lejer decat este:

Intrebarea era ce e dupa colt, vom fi nevoiti sa ne intoarcem sau putem merge inainte? Eram atat de doritori sa aflam raspunsul ca nici nu vroiam sa ajungem prea repede acolo... La o adica, in caz ca lucrurile n-ar fi mers cum trebuie, trebuia sa coboram pana la poteca de ocolire, si nu era cea mai placuta varianta.
Cam asa arata canionul de sus... expunerea nu se pune.

Eram ca niste copii cu jucarii noi, mergem inainte sa vedem ce ne rezerva valea aceasta frumoasa. In dreapta surpriza... nu ne astepta nimic greu, drum de vara prin apa si verdeturi, copaci cazuti si cativa nori deasupra. Privim in spate cu recunostinta

Si in fata spre salbaticia care deja ne era tovaras de drum

Valea ne scoate intr-o mica poienita unde ne bucaram de reintalnirea cu lumina care ne cam lipsise pe drumul din padure. De aici valea se pierde spre stanga spre ingrijorarea noastra. Noi urmam o poteca deja batuta si iesim ... „bai asta e poiana lui Bebe”, spune Nucu.

Chiar din fata, de dupa copaci, se ridica fumul de la Cabana Curmatura iar undeva inainte se auzea zgomot de lucrari. Valea era gata, reusiseram ce ne-am propus, fara ploaie, fara certuri si ne mai si imprieteniseram. O fi bine, o fi rau? Aici in poiana ne-am lansat toti trei, fotografii, discutii, povesti, si mai ales intepaturi placute pe tema fotografiilor. Era devreme insa incepuse sa se intunece. Spre Bucegi  totul era intunecat iar creasta Craiesei se juca intre nori. Chiar si asa, merita sa salutam padurea care ne-a fost gazda:
„Padure, padure nebuna In fiecare noapte cu luna Voi rataci fara tinta agale Ca o frunza manata de vant pe potecile tale”
Ne intoarcem privirile spre creasta... un moment de liniste si maretie

Ajunsesem la momentul in care stiam ca valea s-a terminat, putin ne mai despartea de cabana si drumul de intoarcere. Atunci, acolo, toti trei am hotarat sa ramanem, fara cuvinte si fara intrebari. Tustrei cautam un motiv sa intarziem cat mai mult inevitabilul. Ne-am indreptat spre stana si apoi cu ochii cautam creasta. De undeva de sus ceva nu ne dadea pace... erau fulgi mici foarte rari, aveai impresia ca sunt naluci.
Si aici a urmat un duel, (in urma caruia in final toti am castigat dupa schimbul de fotografii), un duel placut in care am stat la fotografii si am comparat ce a iesit, am glumit despre incadrari si nu au lipsit intepaturile. Din pacate, vremea nu ne-a permis sa ne bucuram de lumina si creasta dar momentul a fost placut. Olga a stat la distanta si ne-a observat cat de aprinsi eram si ce discutii purtam, cum ne uitam la creasta si ne mistocaream la fotografii.

Apoi fara voia ei a fost atrasa si ea in torent si am ajuns sa stam toti trei lipiti unul de altul incercand sa scoatem fiecare ceva mai bun decat celalalt. Toate inhibitiile disparusera si fiecare avea fotografiile cele mai frumoase... dar si atacurile cele mai pline de ironie (intr-un mod constructiv). Si am mai fi stat acolo dar inceputul aceala de ninsoare nu ne dadea pace. Asa ca am urcat catinel in dreapta stanii, spre drumul ce da inspre refugiul Salvamont si apoi Cabana Curmatura.

La refugiu se lucra din greu la acoperis, se refacea total. Ajunsi la cabana, am intrat bucurosi inauntru cu gandul la o ciorba fierbinte. Nici urma de oboseala (inca) dar se citea in ochii nostri multumirea: un traseu nou, o prima intalnire si nicio urma de ciocniri de personalitate (ei..reale). In sala de mese mai erau doua grupuri, asa ca ne-am cazat la masa cea mare din dreapta.

Camera a doua este in continuare inchisa si dinspre intrarea acoperita cu prelata ne mangaia o pala de aer rece (pacat, era plina de caldura acea a doua incapere). Ciorba de pui scaldat in legume mi s-a parut foarte buna. Intre timp afara ninsoarea isi facea de cap de parca eram in mijlocul iernii. Nu puteam sa ratam evenimentul asa ca am iesit pe banca de sub acoperis. Acolo totul era primitor: pasari topaind in jurul nostru, fulgi mari de zapada cernuti peste verdele crud, si liniste, multa liniste... Atat de multa liniste ca am inceput sa cautam de unde ne strigau pasarile. Dar cum... „Sedentar nu eşti viteaz/ Numai drumul e interesant” a trebuit sa o luam din loc.
Timpii de parcurs au fost foarte buni, nu ne-am grabit si ne-am bucurat cat am putut de traseu. Aproximativ 3,5 ore de unde am lasat masina si pana la cabana...drum facut foarte lejer. Nu merita sa te grabesti pe un asemenea traseu. Un pic mai interesanta ar fi valea vara, atunci jocul cu apa se anunta mult mai interesant.

Imi doream sa coboram pe Piatra Craiului Mica pana in Poiana Zanoaga, dar propunerea nu a starnit niciun ecou deoarece ninsoarea se transforma cand in lapovita cand in ploaie. Am tot insistat pe langa Nucu dar a ramas neclintit, nicio nuca nu se scutura din el. Olga imi argumenteaza postfactum ca, spre deosebire de mine, el isi foloseste capul. Lasa..., mai vedem noi.

Prin urmare am pornit spre Poiana Zanoaga pe banda galbena. Era devreme, nu ne alerga nimeni si scapaseram de codul rosu prevestit de Nucu (plecati cu tren de noapte sau dormiti in gara ca e mult de mers), asa ca am coborat cu viteza intai si am bagat intr-a cincea la povesti. Am incercat si eu sa povestesc cate ceva pe ici pe colo, dar, din cauza vantului si ploii, „nucul” fosnea necontenit si rare erau momentele de liniste. Cand am ajuns in Zanoaga lapovita cadea cu generozitate, asa ca am bagat camerele foto la adapost. Deci nu ma inselasem, pana la orele 14 – 15 a fost vreme de urcat, acum putea sa ne ploua, scapaseram de pericol. Iar ca raspuns la vorbele ploii, combateam cu istorioare si explicatii ce nu se mai terminau.

La intrarea in padure, privind in dreapta potecii, am ramas pe loc si m-am bucurat din nou ca suntem pe munte, ca microbul acesta special ne imbolnavise iremediabil. „Bai, ia veniti sa va uitati cum se vede aici, cum luceste tot!”(erau anemone - Nucu a spus ca varianta aceea se numea floarea-pastelui, sclipeau de sub stropii ploii proaspat cazute). I-am intors din drum dar le-a placut si am primit exclusivitate la realizarea seriei de fotografii. Nu au iesit asa cum mi-as fi dorit, dar am stat toti trei si ne-am minunat de simplele cadouri oferite de EL.

 Inca o data intelegi ca trebuie numai sa te acordezi si restul vine de la sine. Si-ar mai trebui sa spun ceva, chiar daca nu facea „lucrurile ostentativ” Nucu are propriul mod de a proteja muntele: fiecare dintre multele tigari insurbate in plamanii sai si-a gasit loc, la final, direct in buzunarul gecii. Revin la traseu deoarece drumul prin padure a continuat cu ochii pe flori si identificarea lor: brebenei, viorele, primule, mierea-ursului, ghiocei gata fruct, amintiri de branduse, albastrul cerului regasit in crucea-voinicului, macrisul-iepurelui – din care a gustat Olga la invitatia lui Nucu (si fara sa fi luat o piatra in gura), ne saluta si-un ciopor de banuti, ce mai, parca eram intr-un ierbar „pe picioare”. Inevitabil, presaram imaginile cu discutii despre fotografie si aparate. Si uite asa, pe o ploaie torentiala, ajungem pe nesimtite la masina. Nu se terminasera vorbele, dar venise timpul (si locatia) sa ne despartim. La Brasov, in fata garii, ceasul arata un pic peste ora 18. Ca niste adevarati coechipieri  ne-am strans mainile si ne-am luat la revedere, ignorand ostentativ ploaia ce capatase forte proaspete.
Dar parca se punea? Dupa un timp primesc un telefon de la Nucu in care imi spunea ca avem treaba in iulie si august... pai asa sa fie ca suna bine.
Astempatm cuminti pe peron sa vina trenul dar... trece nasul si ne intreaba daca am fost in Crai si cum era vremea sus. El se uita la noi, noi la el... Eu circumspect, el pus pe povesti. Ne observase echipamentul si isi daduse seama ca e de vorbit. Mica e lumea „carpatistilor” asa ca dupa prezentari totul a fost ok, stateam de vorba cu Florin (leon37). Ne-a povestit si aratat fotografii din ultima tura organizata de el, am avut parte si de amanunte, descrieri, iar la final era firesc sa-i aratam si pe unde fuseseram noi in acea zi.
Sentimentul pe care l-am avut acasa a fost unul de implinire, ca totul a fost bine, frumos si mai ales ca Nucu sunase dupa aceea, deci nu fugea de noi. Prindem intr-un colt de suflet o tura faina, si concluzia ca uite, nu e rau sa-ti faci cont pe carpati si sa intri in vorba cu lumea, indiferent de rang si putere (in aceasta lume nu trebuie sa-ti bati capul cu asa ceva). Pana la urma suntem oameni simpli care iubim muntele si oricand sta in puterea noastra sa alegem sa fim impreuna, undeva, pentru ceva irepetabil.

Ca de obicei textul: Olga si Andrei
Fotografii: Olga, Nucu si Andrei = Lumix, Pentax si Nikon

„Cine nu iubeste muntele
Nu va sti niciodata cu-adevarat a iubi
Nu va sti nicicand ce-i prietenia
Nu va avea niciodata amintiri „

The Good, The Bad and The Ugly (Bunul, Raul si Uratul) :

Mai multe fotografii: https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/PiatraCraiuluiValeaCurmaturii07052011

Muntii Ghitu - Trasee surpriza

Declaram raspicat ca si in acest an, conform calendarului, a venit primavara. Ca de obicei, nu a sosit nepregatita. A topit zapezile si a dezlegat florile ce se coloreaza de emotie atunci cand isi etaleaza petalele pe ritm de tril de pasare innebunita de fericire. Parafrazam poetul intrebandu-ne: „Si tu vrei sa fiu cuminte?”, asa ca simteam dorul de duca ce precede o noua tura, singura necunoscuta majora fiind destinatia. Ma consult telefonic cu Florin, stabilim ca mergem in grup, dar unde? Pune-te Andrei pe sapat, asa ca tot cautand am dat peste jurnalul lui Florin Mardale (mflorin pe carpati.org) despre tura organizata in Muntii Ghitu. Rezulta, conform lecturii, ca este un munte putin umblat dar interesant, peisaj frumos iar traseul se arata usurel. Chiar daca trecusera trei saptamani de la tura precedenta (Moeciu – Saua Strunga), pe motiv de agitatie extrema la serviciu nu apucaseram sa ne revenim. Prezint detaliile echipei (Olgai live, lui Florin verbal), le fac cunostinta cu Ghitu, (detalii cerusem de la mflorin), asa ca ramane stabilit: deplasare Corbeni, cazare la Casa Corbeanu si trasee in Ghitu si Fruntii, 26-27 martie 2011.

In premiera, mica noastra trupa suferise extensii, varsta particpantilor osciland intre 1 si +50 de ani, asa ca, dupa cazare, ne-am impartit in doua: cei care urca si cei care, deocamdata, raman la baza. Cerem amanunte gazdei noastre (o doamna foarte amabila), ne urcam in masina si ne indreptam spre Berindesti. Planul de acasa era ca sambata sa mergem spre momumentul ce comemoreaza luptele de la Posada si apoi spre varful Ghitu (citisem intr-un comentariu din jurnal ca varful este la 20 de minute de mers de la monument spre est - marea mea greseala ca nu am verificat afirmatia). Trupa de la start: Florin, Cristina, Alex, Oana, Olga si eu. Oana era la prima tura a ei mai “serioasa” dar nu a speriat-o ideea unui drum de 7-8 ore.

Ne-am indreptat spre Berindesti dar… am tinut prea mult dreapta de la podul de la intrare si am observat ca dispar casele, ca incep altele, ca… trebuie sa ne oprim sa intrebam unde suntem. Am parcat in fata unui magazinas ce semana cu fostele magazine „cooperativa” si am intrat sa intrebam cum ajungem la saivan, apoi mai departe la obelisc si la Vf. Ghitu. Inauntru o doamna foarte amabila a spus ca ne ajuta dumneaei sa ajungem mai usor la drum. Oricum inchidea curand (era ora 12) asa ca ne conduce pe scurtatura pana la drumul forestier ce merge pe la baza muntelui. De Varful Ghitu auzise din povesti, dar ne-a asigurat ca datele sunt sigure si vom ajunge cu bine. Degeaba i-am povestit de un marcaj cu o cruce albastra care duce la saivan, dansa ne-a spus ca varful este aproape dar aveam de urcat un picut mai abrupt. Din vorba in vorba aflam ca Berindestiul ramasese in urma, noi eram in Turburea, dar nu-i problema, ca se ajunge si de acolo repede.

Dupa ce am lasat masina, ne-am echipat repede si am pornit pe urma noii noastre calauze. Trecem de porti, lasam ograzi in urma (inclusiv aceea a insotitoarei noastre), iesim intr-o ulita si primim instructiunea „ajungeti rapid”. Si asa a fost.

Trecusera 20 de minute de cand plecasem de la magazin, iar noi intersectam drumul forestier. De aici urma sa mergem spre stanga (V) iar cand vom considera de cuviinta trebuia sa urcam pe munte in dreapta (N) . Ii multumim doamnei pentru amabilitate si recomandari, ne-am urat de bine si am pornit cu glume si chef de mers. Ne salutam si cu primele branduse din acest an, mare bucurie mi-au facut.

Cozia - un munte frumos cu oameni calzi

Depasim cu bine sezonul sarbatorilor de iarna insa ne curta amorteala intrerupta de un aprig dor de duca. Asa ca se impunea o tura de dezmortire, prima din acest an. Incheiasem anul trecut in forta, pe 11 decembrie cand calcasem pe urmele carpatistiolor care participau la atelierul de prim ajutor de la Padina. Atunci nu am ajuns sa-i intalnim. Spre deosebire de traseul lor, noi am innoptat la Piatra Arsa iar coborarea am facut-o pe Valea Urlatorilor.
De data aceasta am planuit o vizita in Cozia, sa vedem cum arata si in haine de iarna. Odata stabilt traseul, intram in rutina de dinaintea plecarii: printat harta, scos descriere trasee si rezervare camera cu doua paturi la Cabana Cozia.
Participanti: Olga si Andrei.
Interval: 29-30 ianuarie 2011.
Incepem cu ce-i mai greu, trezirea de sambata dimineata care nu ne incanta, dar la ora 6:30 pleca autocarul cu destinatia Caciulata. Asa ca plecam ochii lipiti de somn in speranta ca vom reusi o mica recuperare in masina. N-a fost sa fie, harbul nu furniza caldura atunci cand afara este frig, asa ca, in jurul orei 10 coboram degerati nu la Caciulata, cum planuiseram, ci la Barajul Turnu - soferul nefiind familiarizat cu amplasarea podurilor peste Olt. In planul initial era trecut sa pornim din Pausa pe drumul forestier spre Manastirea Stanisoara si apoi pe banda albastra spre Muchia Vladesei, M. Durduc si Cabana Cozia (diferenta de nivel aprox 1000m). Si aici e frumusetea, ce proiect este acela care nu sufera modificari chiar de la start, asa ca adaugam un drum de 3 km, de la Turnu pana in Pausa, pe soseaua ce strajuieste malul Oltului, „bucurandu-ne” de trecerea fiecarui tir ce sporea puterea vantului si asa prea indraznet. Combatem si de data asta cu cheful de drumetie, trecem podul mare de la baraj si incepem incalzirea.

Pana in Pausa ne-am dezmortit putin, dar a trebuit sa fim cu ochii pe tirurile care parca nu ne vedeau. Putin dupa intrarea in Pausa viram stanga pe drumul forestier care duce la Cabana Valea Marului si apoi la Manastirea Stanisoara (marcat cu indicator). Era liniste, frigul pisca ingaduitor, aveam si soare, cer senin, asa ca puteam sa vedem puctul terminus al zilei, releul de pe Cozia. Cu dor de plimbare am inceput sa ne bucuram ochii si sa povestim. Nu eram intaia data pe acest drum, il parcusesem alaturi de Florin si Cristina in octombrie 2009, dar din masina. Pe jos se dovedea mult mai frumos, podoabele de iarna ornandu-l inspirat. Traseul urmeaza albia raului Pausa si alterneaza malurile prin traversari peste poduri mici.
Imediat cum am trecut de sat, am fost fascinati de imaginile turturilor imensi formati pe laturile defileului. Orgi imense de gheata sclipeau in lumina soarelui, asa ca am incetinit pasul si ne-am bucurat de peisaj.