miercuri, 26 octombrie 2011

Fagarasii - Poveste fara sfarsit

“Vine o vreme, o vreme-adevarata
Cand iubiri si visuri si iubiri
Tot ce ati ars si-ati adunat o viata
Toate se transforma-n amintiri”

Numaram un an in plus, un an de drumetii si de trairi; pe scurt, inca un fragment din viata noastra. Vorbim despre perioada in care am tinut legatura doar prin intermediul telefonului sau al internetului, insa, cu toata distanta temporala, nu s-a simtit raceala. Dupa tura din 2010 (http://www.carpati.org/jurnal/fagarasii_-_varfuri_si_prieteni/2079/ ) am stabilit ca in fiecare an ce va urma sa vizitam Fagarasii impreuna.
Planurile pentru tura au fost facute cu mult inainte, trebuia sa fim cinci dar un membru al echipei (Cristina – sotia lui Florin a avut motive intemeiate sa lipseasca). A fost destul de greu sa punem totul la punct, detaliile marunte, cum ar fi planificarea unor concedii mici si calcularea momentului de intalnire la Barcaciu cu Florin care era intr-o tura solitara a crestei Craiesei si Fagarasului pentru 8 zile.Mai presus de toate eram la cheremul vremii, putea oricad s-o coteasca  si sa afiseze mesajul: „gata, ati facut planuri degeaba un an intreg”.
Dar uite ca totul a fost in favoarea noastra: weekend prelungit de Sf. Maria si vremea buna anuntata pe site-urile de specialitate. Urmeaza telefoane, harti, trasee si fixarea foarte precisa a intalnirii la Barcaciu. Echipa de inceput: Oleg (Tata Oleg), Olga si Andrei.
Intalnirea cu Tata Oleg trebuia sa fie in Avrig, urmand ca de acolo sa mergem pana la Cabana Poiana Neamtului – locul unde lasam masina si incepea aventura. Drumul de la Bucuresti a fost cu surprize si mult mai palpitant decat ne-am fi dorit: uite loc (ioc) ca nu e loc la tren. Era exact perioada de desfasurare a Festivalului ARTmania in Sibiu, urmau sa cante Tarja si Helloween asa ca tot trenul era plin (semn bun). Bafta noastra s-a numit microbuzul de Tg. Mures... dimineata devreme,a la 5:15.

Am reusit sa ne tinem de program si la ora stabilita pornim spre Barcaciu (1550m) de la Poiana Neamtului (706m) urmand marcaj cruce rosie. Urmam pentru cateva minute un drum forestier, apoi il parasim si urcam catre stanga prin Valea Comanesei. Aici am incetinit putin si am inceput sa degustam (din mers) zmeura coapta si aromata care crestea pe partea stanga a potecii. Stabilisem ca nu ne grabeste nimeni si la povesti nu poti sta daca esti pe fuga. Dezlegam desaga cu povesti si facem scurte, dar dese intreruperi cat sa admiram prin exclamatii locurile prin care treceam. Dupa aproximativ 40 de minute de mers drumul vireaza brusc dreapta peste un podet ce traverseaza firul vaii.

Pe sageata indicatoare sta scris doua ore... dar n-o fi bai daca sunt trei, doar suntem in ziua de acomodare. De aici poteca incepe sa urce in seprentine destul de abrupte versantul vestic al Vaii Comanesei si castigam repede in altitudine. Pastram pofta de vorba si istorisiri in pauzele de hidratare si fotografie, in rest fiecare sta cu gandurile si stradaniile lui. Susurul Comanesei dispare treptat, poteca ne duce pe Piciorul Barcaciului unde face brusc stanga urmand creasta piciorului. Fiind zi de vineri nu am intalnit prea multi turisti in traseu, doar o pereche de straini care ba erau inaintea noastra, ba se lasau depasiti. Trageau tare, apoi aveau nevoie de pauze lungi si dese. Dar au tinut sa ne spuna ca le place mult in Romania. Si noua, altfel ce-am fi cautat altfel acolo?
In partea finala a traseului intalnim un peisaj dezolant, o buna portiune din versant era defrisata si necuratata.


Ne-am tot intrebat care sa fie cauza dar, pentru ca ipotezele vehiculate nu s-au dovedit pertinente, ne-am lasat pagubasi. Gandul final: asta-i omul, distruge tot ce poate. Am preferat sa privim mai departe, spre Valea Oltului, si sa ne bucuram de frumusetea ei. In jurul orei 17:30 soseam la cabana, Florin isi instalase demult cortul. Cum prea multa lume nu era zona, urma o seara linistita intre prieteni. Am mancat cate ceva si ne-am asezat la povesti; Florin ne-a furnizat detalii si intamplari din tura lui, noi am venit cu stiri proaspete si cu totii ne-am dedat lenevelii. Nea’ Petre a mai spus si el o povestioara, doua, apoi Olga s-a hotarat sa-l intrebe ce varfuri strajuiau culmea din fata cabanei. La inceput ne-a trimis la harta dar cand a vazut ca nu o scoate la capat cu noi, s-a indurat sa ne explice cum sta treaba cu: Suru, Vartopul Rosu, Budislavu si cele trei Ciortea.

Hatru, mucalit si bun cunoscator al zonei, tragea cu urechea la povestile si planurile pe care le dezbateam pentru a doua zi, asa ca ne-a sfatuit sa schimbam sensul de parcurs al drumului, oferindu-ne si argumentul ca spre Lacul Avrig, pe punct albastru, aveam la urcus de behaiam. Si cum voiam sa ne pastram vorbirea articulata, nu sa behaim, i-am ascultat sfatul. Tot glumind si povestind nici nu ne-am dat seama cand a trecut timpul, s-au lungit umbrele, lumina si-a schimbat nuantele si s-a gatit de asfintit. Pentru ca cerul era senin, am avut parte de un apus de soare pe masura starii noastre de spirit.

 Stateam cu totii linistiti si priveam spre Valea Oltului incercand sa surprindem cat mai bine clipa. Pana si Nea’ Petre statea in liniste la masa privind, pentru cine stie a cata oara, un amurg „a la Barcaciu”. La un moment dat, s-a intors spre mine si m-a intrebat daca nu vreau un trepied. Cum sa refuz asemenea oferta? S-a intors din cabana cu o chestie ciudata, jumatate trepied jumatate tirbuson combinat cu sistem menghina, care nu era mai mare decat palma. L-a infipt in masa de lemn si m-a lasat sa operez.

Cand ne-am hotarat sa tragem obloanele era deja noapte iar a doua zi ne astepta drum lung. Prin urmare: intuneric, prici, muzica la casti, ganduri despre ziua ce va sa vina si somn.

Dimineata pe la 7 bantuiam deja pe afara cu ochii picati in gura de somn. Il auzisem pe Oleg ca s-a trezit si am sarit si eu afara sa nu traga o ora de noi cum se mai intamplase in urma cu un an. Si daca tot ma trezisem, am mers si la cortul lui Florin sa-i dau desteptarea, lucru care l-a mirat fiindu-i binecunoscuta lenea mea de dimineata. Vremea se anunta numai buna de drumetie, cerul senin era pictat ici-colo cu nori mici si albi (cat sa dea bine in peisaj). Valea Oltului in schimb nu se dezmortise, era inca invelita de aburii diminetii. Am mancat repede ceva, rucasacii i-am usurat de lucrurile ce nu ne foloseau in tura (urma sa revenim la Barcaciu pentru a pleca spre Negoiu) si am pornit la drum.

Traseul propus: Cabana Barcaciu – Sub Vf. Scara (cruce rosie), intersectia cu drumul de creasta – Lacul Avrig (banda rosie), Lacul Avrig – Cabana Barcaciu (punct albastru).

Cand privesti urcusul ce te asteapta pe Piciorul Barcaciului parca ai mai lenevi putin la cabana. Dar am pornit incet, in liniste si... dupa cateva minute, la intersectia cu drumul spre Lacul Avrig si cel spre Cabana Negoiu prima ispita majora: tufe mari cu afine coapte. Dupa ce ne-am potolit pofta am plecat mai departe urmand serpentinele spre culmea secundara a Barcaciului. Drumul nu este asa greu precum pare, finalul fiind un regal gastronomic: intreaga panta este „impadurita” de tufe cu afine coapte, mari si gustoase. Ideea e sa strangi 10-15 in pumn si apoi sa te bucuri de ele dintr-o singura inghititura. Culese de pe partea cu umbra sunt si foarte racoritoare.

Ajunsi spre Culmea Scarisoarei ne oprim putin in loc sa admiram privelistile dinspre Tara Oltului.

De aici urcusul se domoleste si incepem sa ne bucuram de soare si de farmecul zilei.  Drumul lat de pe Culmea Scarisoarei se mai numeste si Drumul Tarii sau Drumul Tunurilor. Spre Serbota si Negoiu era destul de innourat, nu am apucat sa vedem mai nimic. In schimb, spre vest, peisajul care se deschidea ne taia rasuflarea. Chiar puteai sa te gandesti la imaginile din Elvetia, acelea din reclame. Si totusi, avem o tara frumoasa

In zona am intalnit-o si pe Ciorica, o catelusa de la cabana Barcaciu, care la inceput a fost reticenta dar mai tarziu a mers lipita de noi pe tot traseul pana am reajuns la cabana. Ne-am improspatat fortele facand un popas pentru dulciuri si lecturat scriptele. Identificam si admiram pe rand: Vf. Scara (2306m), Vf. Garbovei (2187m), Caldarile Avrigului, Lacul Avrig, Varfurile. Ciortea( cel mai inalt are 2427m) si Vartopul Rosu (2242m).

Drumul pe culme continua, fiind marginit de Caldarea Puha la est si Caldarea Auristea la Vest. In loc sa tinem putin urcusul spre Scara noi am omis curba de 90 de grade pe care o face poteca si am continuat pe partea de vest, pe marginea Caldarii Auristea. De jos incepusera sa se ridice nori de ceata dar si 2-3 caini de la stana din vale. Ciorica saraca ne latra si nu stiam de ce... ea stia ca nu eram pe drumul bun si ne striga de undeva din poteca marcata. Cand ne-am dat seama ca poteca nu era pe unde apucasem, am revenit pe drumul bun, s-a linistit si ea si ne-a urmat mai departe in tacere.

Strabatem poteca pe partea vestica a Varfului Scara pana in curmatura estica a Garbovei (2150m) unde intersectam drumul de creasta (banda rosie).

Spre sud se intinde Valea Scarii

Noi ocolim prin partea sudica Vf. Garbova ajungand in saua vestica a Garbovei, acolo unde trebuie sa incepem coborarea spre Lacul Avrig. Aici intalnim o pereche care facea traseul de creasta. Oamenii au recunoscut-o pe Ciorica si ne-au avertizat sa avem grija cand ajungem la cabana, ca ei au avut probleme cu Nea Petre cand i-a vazut ca au incurajat-o pe catelusa sa mearga cu ei pe munte. Dar mai era destul pana jos, ce rost avea sa ne facem griji de acum? Am avut noroc si ne-am ales cu singura fotografie de grup.

Din acest punct incepem coborarea pe un teren destul de accidentat (stanca si grohotis – doar suntem in Fagaras). Odata demult pe aici treceau niste cabluri (lanturi), dar acum au ramas numai stalpii mici in care fusesera prinse. Vremea era cu toane: cand soare puternic, cand ceata de nu vedeam la cinci metri in fata; dar, cat am reusit sa surprindem, drumul pe brana nu prea ingusta de pe abruptul vestic al Ciortei este spectaculos.

Imediat dupa acest pasaj se iveste din nori Lacul Avrig, punctul principal al drumetiei noastre din acea zi. Norii se jucau destul de tare, spre nord nu se vedea nimic iar spre sud stralucea soarele. Lacul era ca o naluca ce se lasa greu fotografiata. Cand am vazut ca ajunsesem, s-a dat startul glumelor si cautarii unui loc de popas. Langa lac erau instalate doua corturi si foarte multe haine fusesera puse la uscat, ne intrebam daca de la umezeala sau ploaie.

In jurul orei 13 am facut pauza principala pentru masa si povesti. Chiar era umezeala mare cand ne invaluiau norii. Nu puteam sa vedem nici macar lacul in totalitate. In schimb, atunci cand se insenina, ne incalzeam imediat la soare. Intre prieteni timpul trece repede si fara sa ne dam seama cum a trecut jumatate de ora a trebuit sa o luam la vale spre cabana pe marcaj punct albastru.

„Vine-apoi si timpul de le-aduna
Si le scalda-n fluviul lui spumos
Pana ce din el, din orisicare
Nu ramane decat ce-i frumos”

Incepem coborarea pe versantul nord-estic al Vartopului Rosu spre Caldarile Avrigului, vorbareti si plini de povesti, admirand frumusetea Fagarasului cu tot ce ne oferea la acea ora. Nu mai aveam de urcat deci totul se anunta linistit... ne astepta insa drumul spre Cabana Negoiu, asa ca nu prea era de joaca cu timpul chiar daca noi visam cu ochii deschisi.

Florin se hotaraste sa o ia inainte, voia sa ajunga spre noapte acasa in Bucuresti, si-l astepta ceva drum de facut. El spera sa ajungem la cabana pana in plecarea lui spre casa dar nu a fost asa, am ratat cu 15 minute. Ajunsi in pragul glaciar superior al Vaii Avrigului ne oprim pentru un mic popas si hidratare. Decorul... fara cuvinte.

Stand noi la povesti, o marmota a inceput sa tipe suparata. Dupa sunet parea ca este foarte aproape si chiar ni s-a parut ca o vedem. Am sarit imediat la fotografiat dar.. dezamagire totala: ce ni se paruse noua a fi marmota, dupa un „zoom” corespunzator am realizat ca era o piatra rosiatica ce aducea foarte bine cu o marmota in picioare. Dezamagire totala, ne intoarcem la drumul nostru. La trecerea din pragul superior spre cel inferior, pe partea dreapta, paraul formeaza o cascada involburata si destul de temperamentala care arata bine privita de pe o margine abrupta.

Ne continuam drumul pe versantul nord-estic, coboram spre parau, iar in dreptul unei stane (numita in carti si „Stana Buna”) traversam paraul pe un podet, trecand spre est spre Valea Auristei. Ciorica nu rateaza nici de data aceasta apa, asa ca isi improspateaza inca o data blana – ne insotea cel mai ud mamifer din Carpati (poate la acea ora). Revenind la parcurs, avem putin de urcat si apoi de coborat un picior pe alocuri impadurit, traversam Auristea si incepem urcusul pe Fata Tiganului, versantul vestic al Barcaciului. Aici am facut un (alt) mic popas de hidratare cu apa buna de munte culeasa in cana de metal chiar din poteca.

Fiind in padure, observam tot soiul de ciuperci, asa ca l-am asasinat pe Tata Oleg cu intrebarile ”Asta cum se numeste?”, „E comestibila doar odata?” iar el ne mai povestea cate una alta despre ele si despre modul de preparare al celor care nu erau comestibile doar odata. Razand si povestind am ajuns si la cabana. Din fericire, Nea Petre nu s-a suparat de lipsa de aproape 10 ore a patrupedului canin, norocul nostru fiindca s-a vazut de la 100 de metri ca mersese cu noi chiar daca spre final i-am tot dat vant inainte ca sa ajunga singura.

La cabana am aflat ca Florin doar ce plecase iar locuri nu mai erau nici acolo si nici la Negoiu. Ne-am refacut rucsacii mari si am plecat la drum cu speranta ca macar in sala de mese tot s-o gasi un loc si pentru noi. Traseu punct rosu, l-am strabatut nu in 2 ore, cum statea scris pe indicator, ci in aproximativ 3. Tot drumul era ornat cu tufe cu afine coapte si foarte greu am reusit sa ne abtinem de la popasuri. Greu, dar trebuia, se facuse destul de tarziu si oricum, peste doua zile, aveam sa mai trecem pe acolo. Chiar daca sunt cam la aceeasi cota de nivel, am coborat si urcat de credeam ca nu se mai termina: coboram in Valea Comanesei, urcam in Culmea Scarisoarei, coboram in Valea Porumbacelului, urcam versantul vestic al Muntelui Puha, coboram in Valea Serbotei si urcam pe versantul vestic al Serbotei. Nu-i vorba, drumul este foarte frumos (aveam sa observam peste doua zile) dar nu de facut in graba, dupa atatea ore de mers si cu gandul ca vom dormi prin sala de mese.

Spre seara ajungem (rupti) la cabana unde era aglomeratie mare, grupuri de straini cu ghizi si tot tacamul, drumeti (sau mai putin) veniti in Fagaras cu ocazia sfarsitului de saptamana „prelungit”, oameni suparati ca nu mai au rezervare sau ca nu li se dau lor locurile celor care au rezervat. Ne-am gasit, cu greu, loc la o masa in acel balamuc. Dupa o scurta si haioasa intamplare, datorita farmecului si prieteniilor pe care le leaga tata Oleg prin locurile pe unde trece, ne-am ales cu o camera pentru urmatoarele doua nopti.

Eram obositi dar am mai stat la o mancare calda, povesti si observat lumea din jur (farmecul cabanelor si a salilor de mese pline). Ne astepta o noua zi grea, voiam sa ajungem pe Vf. Negoiu si apoi sa mergem prin Custura Saratii. Intr-un final ne-am „tarat” toti trei spre camera si am bagat somn, mai mult sau mai putin linistit.

Pentru a treia zi a drumetiei noastre planificasem urmatorul traseu: Cabana Negoiu (1540 m) - Vîrful Negoiu (2535m), pe la Piatra Prînzului (triunghi albastru), de la Vf. Negoiu coborat la Popasul lui Mihai, intrat pe Custura Saratii (banda rosie) si coborare pe Serbota (banda albastra). Ne-am pregatit de drum si in jurul orei 8 am intrat in traseu. Olga se hotarase sa mearga cu noi dar nu pe tot parcursul, mai tarziu a ales sa se opreasca la cascada din Valea Saratii.

Traseul ales (triunghi albastru) este foarte frumos, cu multe variatii de relief si decor. Trecem pe langa cabanuta-anexa de unde poteca noastra merge spre stanga intrand pe partea estica a Muchiei Serbota, portiune numita „Drumul Zmeilor”. Un drum strabatut de 16 podete (numarate) de metal sau de lemn care traverseaza paraurile si rupturile din perete.

Foarte atragatoare aceasta portiune, mai ales ca privind in jos de pe podete se vedeau hauri adanci. Amenajarea este dusa spre siguranta mare, ma gandesc ca o fi si un lucru bun avand in vedere ca e singurul mai la indemana de la cabana prin imprejurimi care sa dea sentimentul de „mers pe munte” dar si cea mai rapida cale de la cabana spre Vf. Negoiu.

Iesiti din Drumul Zmeilor ni se deschide in toata maretia perspectiva spre Valea Saratii. In stanga (N) valea duce spre Tara Oltului , marginita de M. Tunsului la est si Muchia Serbotei la vest iar in dreapta (S) ne asteptau Caldarile Saratii. Din nou facem asemanarea cu peisajele vazute in „vederile din strainatate”. Florin imi povestea ca odata ajuns in Caldarea Saratii la poalele cascadei, dupa 8 zile de mers pe munte, a simtit ca mai frumos de atat nu se poate si ca s-a scuturat de toata oboseala (sper ca-l citez corect, daca nu, imi cer scuze).


A urmat un popas in acele locuri frumoase, merita sa zabovim putin. Lume multa, nu chiar ca la Balea, dar din belsug. Erau grupuri care venisera numai pana acolo sau grupuri care urmau sa mearga mai departe spre varf. Printre ei si „carpatisti” ce l-au recunoscut pe tata Oleg. Cu multi dintre ei (carpatisti sau nu) ne-am tot intersectat de-a lungul drumului sau ne-am intalnit pe Negoiu si am mai stat la povesti scurte. Pornind cam la aceeasi ora la drum era inevitabil sa nu ne intersectam de multe ori pe poteca si sa nu schimbam cateva cuvinte.

Dupa cum am spus, aici Olga a ramas vrajita de peisaj iar noi am plecat mai departe spre ceva ce mie, in acel moment, imi parea destul de scurt... lungul drum prin grohotis si lespezi prin Caldarile Saratii. Cum spuneam: nu seamana cu Balea Lac - Saua Capra?

La acea ora era un soare destul de puternic si il receptam din plin pe fata. Am urcat incet pe serpentinele cu grohotis incercand sa ne reglam pasii si ritmul. De jos totul paruse usor pentru mine care nu mai facusem acel traseu, dar i-am dat dreptate lui Oleg: Balea-Capra inmultit cu 10 . Am urmat regula „pasii mici te duc departe” asa ca am avut timp de povesti, pareri pro sau contra pe baza anumitor subiecte, niste discutii si despre carpati.org, proiecte viitoare. Eram doar noi cu parerile nostre si un drum solicitant pe care trebuia sa-l facem, pe cat puteam, mai usor. Ajunsi la Piatra Pranzului traseul se bifurca: cruce rosie inainte spre Strunga Ciobanului si triunghi albastru spre dreqapta, pe care il urmam noi spre drumul de creasta.

Poteca ne duce in ultimul circ glaciar al Saratii unde urcam spre stanga pe curba de nivel. Intram intr-o zona cu un peisaj parca scos din filmele SF, o planeta rece si plina de lespezi mari, taioase si seci. Nu ne plictisim de monotonie, muntele si vremea se joaca iar cu noi, cand ne lasa sa ne bucuram de peisaj, cand ne inchide totul in fata. Am parasit curba de nivel si am inceput sa urcam abrupt spre stanga. In fata noastra apare Acul Cleopatrei.

De aici urcusul se continua spre saua cu Popasul lui Mihai sarind de pe o lespede pe alta si privind golurile ce se iveau dintre ele. Undeva, pe partea dreapta, este si o pestera mica, Pestera de sub Varful Negoiu (altitudine 2258 m cu un mic ghetar permanent).

Picioarele ni s-au mai linistit putin, nu mai sinteam grohotisul enervant sub talpi. In scurt timp, urcand un pic mai sustinut, ajungem in saua din creasta. Chiar daca erau nori si ceata alerga prin vai si creste, peisajul este foarte frumos.

In dreapta (V) poteca ce urmeaza marcaj banda rosie duce prin Custura Saratii spre Vf. Serbota.

In fata noastra (S) apare una dintre cele trei caldari glaciare ale Izvorului Negoiului, Caldarea Mioarelor, care se invecineaza la stanga cu Caldarea Berbecilor iar la dreapta cu cea a Mieilor. Hat, departe spre sud-est, se vede si Lacul Vidraru acoperit de nori. Tot in acea zona furtuna era in toi, se puteau zari din cand in cand traznete mari verticale.

Tot acolo, la rascruce de drumuri, a trebuit sa ne hotaram incotro apucam. Am stat in cumpana, cu un ochi spre Vf. Negoiu si cu altul spre custura. Amandoua erau aproape, amandoua aveau frumusetea si farmecul lor, dar amandoua ramaneau acolo si nu aveau unde sa plece. Si cu amandoua se jucau norii si ceata. Ne-am gandit atunci ca avem noroc, vantul batea spre sud, exact spre furtuna si erau slabe sansele sa ne ajunga si pe noi. Ne doream mult drumul prin custura, doar pentru el ajunseseram acolo, dar la acea ora vizibilitate nu era in acea directie. Doar multi oameni care ieseau si intrau in ceata. Chiar daca amandoi mai vizitaseram varful cu alte ocazii, am hotarat sa mergem intai acolo si apoi sa incercam custura (gandul ca vom cobora pe unde am urcat printre lespezi si grohotis mie nu prea imi suradea).

Poteca trece pe sub varful Negoiul Mic (2485 m) si iese intr-o mica sa de unde incepe urcusul abrupt printre stanci.


In zona Negoiului se adunase lume ca la demonstratie. Toti se odihneau macar un pic stateau si incercau sa prinda fotografii de la inaltime. Din cand in cand norii se mai risipeau si te lasau sa te bucuri de intinderea Fagarasilor. Oameni de toate varstele, unii mai linistiti altii care faceau petrecere cu pet-uri de 2l de bere exact in poteca langa varf, unii care radeau si altii care nu mai puteau respira din cauza urcusului. Insa ajunsesera impreuna acolo, in acea zi  si cred ca asta conteaza, frumusetea drumului si a clipelor.

Aveam pregatita o tigare de foi pentru poza de varf, dar batea vantul tare si nu am mai aprins-o.

Nu am stat mult in zona din cauza aglomeratiei, ne-am tras si noi 20m pe drumul de intoarcere si ne-am intins pe iarba povestind si privind intinderile maiestoase ale muntilor. Nu stiu cum reusise furtuna sa avanseze contra vantului dar acum vedeam cortina neagra de ploaie spre Valea Mioarelor si traznetele avansasera vizibil spre noi.

Ne-am grabit sa coboram spre rascrucea din creasta urmand sa hotaram acolo ce vom face. Noi speram ca vremea sa se mai aranjeze, dar nu a fost sa fie. Am cazut de acord ca nu avea rost sa ne complicam drumetia care fusese foarte frumoasa pana in acel moment si am ales sa revenim pe drumul facut in urcare. Nu este usoara renuntarea, te impaci destul de greu cu ea, dar la momentul acela a fost pentru noi varianta optima. Gasim custura si la anul tot acolo (acum cand scriu jurnalul s-a intamplat ca Strunga Dracului sa se inchida cine stie pana cand, deci nici muntele nu asteapta cateodata. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa luam totul odata), un motiv in plus sa continuam intalnirile in Fagaras. Tata Oleg a tras linie peste custura si nu mai voia nici sa se uite spre ea, dar eu tot exclamam: „uite, s-a inseninat, se vede toata” sau „nu se mai vede nimc, e totul in nori”.

Am tot coborat, si iar am coborat, prin grohotis, simteam cum se rup talpile si se tocesc genunchii.

I-am propus lui Oleg un popas de relaxare jos langa cascada, sa ne balacim picioarele in apa rece. Gandul asta m-a facut sa nu mai simt coborarea chiar asa de grea. Ajunsi langa Paraul Saratii, ne-am bucurat de scaldatul picioarelor obosite in apa rece de munte (si-am inteles-o pe Ciorica). Ne-am intins iar la povesti despre frumusetea tarii noastre, educatie, vremuri actuale versus vremuri trecute si multe altele care ne-au facut sa uitam de timp. Ne-am trezit doar cand mici stropi de ploaie se vedeau pe pietrele din jurul paraului. Incaltarea, echiparea si la drum, al Zmeilor. Am intrat in cabana tocmai cand a inceput sa ploua torential. Olga ne astepta cu ceai fierbinte facut din sunatoare, afine si cimbrisor. Noi in schimb i-am povestit despre drumul nostru. Si am tot povestit asa cateva ore pana s-a intunecat si am realizat ca trebuie sa mai si dormim. Am facut si planuri pentru anul viitor, doar ne asteapta Custura Saratii daca suntem sanatosi.

„N-asteptati, strangeti-le pe cale
Din orice iubire sau pustiu
Cine n-are amintiri de tanar
O sa fie singur mai tarziu”

A patra zi, si ultima a intalnirii noastre, urma sa ne delectam cu lungul drum al mersului spre casa. Ne-am fi bucurat cateva zile in plus de compania muntelui, dar nu se mai putea. Pana la Barcaciu am mers tot pe punct rosu dar acum nu ne mai alerga noaptea din urma si puteam sa ne bucuram de traseu. L-am denumit mai tarziu „drumul afinelor”, din cauza tufelor de afine coapte care ne faceau sa ne oprim la fiecare curba, sub privirile ingaduitoare ale lui tata Oleg. Traseul incepe de la bifurcatia de langa cabanuta-anexa si merge spre sud-vest, coborand spre firul Vaii Serbota.

Odata ce am trecut Serbota incepem un urcus lin pe partea vestica a vaii, un picior al Muntelui Puha. Cam prin aceasta zona a inceput desfatarea cu afine si zmeura. Am zabovit destul de mult pe drum, si am facut pana la Barcaciu aproximativ 3 ore jumatate. Dar a meritat, si daca nu ne zorea tata Oleg din cand in cand, cred ca faceam si mai mult (uitasem de tren si de drumul spre casa). Inainte de trecerea spre Valea Porumbacelului aruncam o privire in spate si admiram crestele: Muchia Serbotei, Vf. Negoiu, Strunga Ciobanului.

Drumul prin padurea Scarisoarei mi s-a parut un pic cam lung, asta poate si datorita faptului ca se tot auzeau magarii de la cabana si imi spuneam ca mai e putin. La Barcaciu am ajuns pe la ora 12, ora la care zona incepuse sa se aglomereze. Am trecut intai pe la tanti Mariana si i-am urat „la multi ani”, apoi am luat cate o ciorba de fasole verde, iar eu cu gandul la afine am vrut sa incerc si o afinata. Delicioase, si ciorba si afinata.

Intre timp fusese montat si un cos de basket langa cabana, dadea bine in peisaj.

Ne-am luat la revedere si am pornit-o voiosi spre Poiana Neamtului. Exuberanta noastra s-a transformat in scurt timp in tacere si vorbe de duh murmurate printre buze. Oboseala acumulata in ultimele zile isi arata putin coltii iar picioarele noastre se resimteau, mai ales la coborare. Dar asta nu ne-a oprit din povesti si discutii, care pro care contra, dar constructive cred eu. Ne-am intersectat, la un moment dat, cu un grup de 15 nemti insotit de doi ghizi romani, grup asteptat la Barcaciu. Si iar discutii despre „noi” si „ei”, despre civilizatie si educatia mersului pe munte.

Am ajuns la Cabana Poiana Neamtului in jur de ora 15:30 obositi dar bucurosi de tura facuta. Mai aveam o singura dorinta, sa gasim locuri in tren, doar se incheia weekendul prelungit. Cu mare noroc am mai gasit bilete (dupa ce datele din calculator au fost rasfoite de vreo doua ori). Aici, cu parere de rau, drumurile noastre s-au despartit, lucru greu de facut dupa patru zile frumoase petrecute impreuna. Aveam in bocceluta adunate locuri noi sau mai putin noi, strabatute alaturi de prieteni. Inca o data au fost colegi de mers deosebiti: Florin (pacat ca numai pentru o zi), tata Oleg (cred ca patru zile pe an nu ne ajung), dar ne-am gandit si la Cristina care nu a putut fi prezenta.

„Luati aminte, toate pier odata
Nu veti mai putea sa le-ntalniti
Faceti-va amintiri, prieteni
Sa aveti unde sa va gasiti
Vine-apoi si timpul de le-aduna
Si le scalda-n fluviul lui spumos
Pana ce din el, din orisicare
Nu ramane decat ce-i frumos”
Ofelia Rauh – „Cine n-are amintiri”

Mai multe fotografii:

https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/FagarasBarcaciuLaculAvrigCabanaNegoiu1213082011

https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/FagarasCabanaNegoiuVfNegoiuCabanaBarcaciu1415082011

As incheia la fel...”si mai presus de toate am fost noi, cu gandurile, trairile, dragostele  si fiintele noastre, acolo, atunci, odata in viata, niciodata reversibila”.

Un comentariu: