Muntii Ghitu - Trasee surpriza

Declaram raspicat ca si in acest an, conform calendarului, a venit primavara. Ca de obicei, nu a sosit nepregatita. A topit zapezile si a dezlegat florile ce se coloreaza de emotie atunci cand isi etaleaza petalele pe ritm de tril de pasare innebunita de fericire. Parafrazam poetul intrebandu-ne: „Si tu vrei sa fiu cuminte?”, asa ca simteam dorul de duca ce precede o noua tura, singura necunoscuta majora fiind destinatia. Ma consult telefonic cu Florin, stabilim ca mergem in grup, dar unde? Pune-te Andrei pe sapat, asa ca tot cautand am dat peste jurnalul lui Florin Mardale (mflorin pe carpati.org) despre tura organizata in Muntii Ghitu. Rezulta, conform lecturii, ca este un munte putin umblat dar interesant, peisaj frumos iar traseul se arata usurel. Chiar daca trecusera trei saptamani de la tura precedenta (Moeciu – Saua Strunga), pe motiv de agitatie extrema la serviciu nu apucaseram sa ne revenim. Prezint detaliile echipei (Olgai live, lui Florin verbal), le fac cunostinta cu Ghitu, (detalii cerusem de la mflorin), asa ca ramane stabilit: deplasare Corbeni, cazare la Casa Corbeanu si trasee in Ghitu si Fruntii, 26-27 martie 2011.

In premiera, mica noastra trupa suferise extensii, varsta particpantilor osciland intre 1 si +50 de ani, asa ca, dupa cazare, ne-am impartit in doua: cei care urca si cei care, deocamdata, raman la baza. Cerem amanunte gazdei noastre (o doamna foarte amabila), ne urcam in masina si ne indreptam spre Berindesti. Planul de acasa era ca sambata sa mergem spre momumentul ce comemoreaza luptele de la Posada si apoi spre varful Ghitu (citisem intr-un comentariu din jurnal ca varful este la 20 de minute de mers de la monument spre est - marea mea greseala ca nu am verificat afirmatia). Trupa de la start: Florin, Cristina, Alex, Oana, Olga si eu. Oana era la prima tura a ei mai “serioasa” dar nu a speriat-o ideea unui drum de 7-8 ore.

Ne-am indreptat spre Berindesti dar… am tinut prea mult dreapta de la podul de la intrare si am observat ca dispar casele, ca incep altele, ca… trebuie sa ne oprim sa intrebam unde suntem. Am parcat in fata unui magazinas ce semana cu fostele magazine „cooperativa” si am intrat sa intrebam cum ajungem la saivan, apoi mai departe la obelisc si la Vf. Ghitu. Inauntru o doamna foarte amabila a spus ca ne ajuta dumneaei sa ajungem mai usor la drum. Oricum inchidea curand (era ora 12) asa ca ne conduce pe scurtatura pana la drumul forestier ce merge pe la baza muntelui. De Varful Ghitu auzise din povesti, dar ne-a asigurat ca datele sunt sigure si vom ajunge cu bine. Degeaba i-am povestit de un marcaj cu o cruce albastra care duce la saivan, dansa ne-a spus ca varful este aproape dar aveam de urcat un picut mai abrupt. Din vorba in vorba aflam ca Berindestiul ramasese in urma, noi eram in Turburea, dar nu-i problema, ca se ajunge si de acolo repede.

Dupa ce am lasat masina, ne-am echipat repede si am pornit pe urma noii noastre calauze. Trecem de porti, lasam ograzi in urma (inclusiv aceea a insotitoarei noastre), iesim intr-o ulita si primim instructiunea „ajungeti rapid”. Si asa a fost.

Trecusera 20 de minute de cand plecasem de la magazin, iar noi intersectam drumul forestier. De aici urma sa mergem spre stanga (V) iar cand vom considera de cuviinta trebuia sa urcam pe munte in dreapta (N) . Ii multumim doamnei pentru amabilitate si recomandari, ne-am urat de bine si am pornit cu glume si chef de mers. Ne salutam si cu primele branduse din acest an, mare bucurie mi-au facut.

La nici 15 minute de mers intersectam linia de inalta tensiune ce coboara pana spre Berindesti si intersecteaza traseul CA. Traiectul ei era greu de neobservat, lasa o banda defrisata de padure, cu latimea de peste 30m. Mai mergem? Hai mai mergem, sa ne afundam mai mult, dupa aia ne concentram cand sa facem dreapta. Florin avea cu el GPS-ul, mare lucru pentru ca nu aveam decat harta de pe Google. Dintr-o balta ne simtim priviti de mai multi ochi... nu de peste ci de viitoare broaste. Cam asa arata stadiul dinaintea mormolocilor.

Am stat si ne-am intrebat cate broaste rezultau pe metru patrat sau cate icre negre ies de acolo. Urmam drumul forestier pret de o ora, mers lejer presarat cu povesti si fotografii. De la un moment dat, am stabilit ca trebuie sa intram si in traseu, sa nu intram in Berindesti. Am dat de o poteca ce urca pe partea din dreapta a unei vai si am intrat si noi pe ea. GPS-ul arata ca e bine, trebuie sa tragem mai mult spre stanga (vest) daca vrem sa ajungem spre saivan. Urcusul a inceput lejer, poteca era lata deci nu ne faceam griji, eram la plimbare.

Cantam „Padure Nebuna”, mergeam lejer, apoi nu chiar atat de lejer, din ce in ce mai putin lejer... pana ne trezim pe versantul destul de abrupt al vaii si tot tragand stanga am ajuns de ne tragea stanga pe noi. Am pus in functiune statiile walkie-talkie proaspat achizitionate, i-am dat una lui Alex si s-a dus in recunoastere mai inainte sa vada cum e drumul (el avea chef de alergat). Noi intre timp am cautat un punct prin care care sa putem traversa valea spre celalalt picior unde trebuia sa fie saivanul. Am cautat dar degeaba, peisajul pe partea cealalta era foarte promitator:

Nici mai sus nu erau sperante, Alex ne spunea ca incepe stancaria si un pic de prapastie. Am ales sa urcam spre dreapta pana iesim de pe vale si intram pe picior, ca doar o exista unul. Faceam pauze tot mai dese de hidratare si tras sufletul. Era pentru prima data cand urcam grupat, tot merseseram separat, dar toti cinci (in afara de Oana) nu am ajuns sa ne potrivim. Nu stiu ce creda Oana atunci sau daca ne injura, cred ca ii era greu avand in vedere ca prima ei tura era pe nemarcate si pe o un drum unde orice lucru de care te puteai agata era binevenit ca sa nu aluneci pe frunze spre vale. Am nimerit pana la urma piciorul si am inceput sa urcam printre copacii cazuti, conform GPS-ului lui Florin ne indreptam spre un varf dar mai aveam mult de castigat in altitudine.

Se intrezareau poienite asa ca ne mai revenise veselia si au inceput iar glumele si povestile. Lasa ca de ajuns ajungem noi undeva, bine ca nu in rapa aia de tragea din stanga. Pe drum am intalnit si un arici, dar era cam mare... cred ca era ariciul sef.

Incet, incet, tot urcand, padurea de foioase a inceput sa se rareasca si au inceput brazii, putina stancarie si ceva zapada apoasa. Ne uitam cu jind spre versantul din stanga unde se vedea deja saivanul si ne spuneam ca undeva o sa dam noi, sus in culme, de trecerea spre el, dar si de varf.

Au urmat portiuni de drum in care zapada alterna cu stanca sau desisul de brazi insa traseul nu ridica mari greutati. Ne dadeam seama ca mult nu mai e pana sus iar Florin ne spunea ca varful era din ce in ce mai aproape, undeva in stanga. In jur de 17:45 am iesit pe culmea inierbata unde se termina urcusul. Chiar daca trona pacla, spre nord se intrezareau peisaje care bucurau privirea. Am rasuflat usurati ca am ajuns si ca ne putem odihni privind spre Iezer-Papusa si Fagaras.

Varful ne astepta undeva spre stanga pe culme si nu avea de gand sa se mute, asa ca ne-am asezat linistiti sa mancam ceva. De aici trebuia sa fie usor, 20 de minute pana la obelisc si coborarea spre saivan, fara padure pana in Berindesti. O sa sunam la baza sa vina sa ne ia cineva cu masina spre Turburea. Trai neneaca, rucsacii jos, noi jos (batea tarisor vantul) si papica presarata cu fotografii si povesti. La plecare ne-am adus aminte ca nu facuseram o poza de grup.

Am apucat drumul spre varf cu burtile pline si zapada pana la genunchi. In dreapta se ridica antena unui releu, acum dezafectat.

Noi am presupus ca pe acolo va continua drumul la cum arata peisajul. Ei... si am ajuns si pe varf, punct ochit – punct lovit cu GPS-ul, aproximativ 1600m. Aici minune mare, gasim marcaj CA, deci totul este conform planului, intram in traseul marcat. Zona este inconjurata de abrupturi si brazi, singurul drum de acces fiind piciorul pe care venisem noi. Iar fotografii, iar glume, eram linistiti ca doar gasiseram marcajul.

Se facuse deja ora 18:40 asa ca am pornit grabiti spre antena ca sa gasim traseul de intoarcere

Ca sa nu mai lungesc suspansul... traseul spre cealalta culme unde este obeliscul si se coboara spre saivan exista dar lipseste cu desavarsire. Semne nu exista in zona pt ca nu au cum sa existe, cel de pe betonul din varf era singurul semn din zona, parca pus la misto acolo. Ne-am rotit noi in jurul antenei, am cercetat imprejurimile dar am dat numai de vale foarte abrupta cu brazi. De suit pe antena nu se poate, scara taiata. Pe acoperisul cladirii era greu de ajuns, iese cu jumatate de metru in afara peretilor si e greu de catarat. Asta pentru ca tot vroiam sa observam de sus o cale de acces. Eu tot insistam ca asa am cules informatia si traseul e pe aproape dar am renuntat cand mi-am dat seama ca informatia era total eronata. Intr-un final am sunat la Casa Corbeanu pentru mai multe informatii, ca doar erau bastinasi. Povestim unde ne aflam (descriere borna varf, antena) si ni se spune sec: „pai sunteti pe varful al mare, nu aveti cum sa ajungeti pe partea cealalta de acolo pentru ca e o vale adanca prin care nu se poate trece”. Noi o dadeam intr-una ca stim noi ca se poate, de partea cealalta ni se spunea ca nu. Asa ca singura cale de intoarcere era traseul pe unde veniseram, adica prin padurea deasa si abrupta... la frontala. Gandul acesta ne-a dat aripi, saream in sus toti de „bucurie”, era tot ce ne doream. Pe la 19:20 se adopta in unanimitate hotararea: coboram pe unde am venit, tinem pe picior si incercam sa tragem spre stanga mai mult ca sa nu mai ajungem in valea aia pacatoasa. Coborarea a decurs frumos si conform planului: cand in picioare cand culcat, crengi in ochi, agatat de copaci, atentie la frontale ca va orbiti partenerii de drum! De jos sunau telefoanele si ne intrebau cand sa dea drumul la gratar, noi le spuneam ca suntem pe drumul cel bun si nu mai e mult. De mult n-am mai facut mult, chiar ne-am mirat ca in 2 ore am coborat, am mai cantat si ” Padure Nebuna” ca era lejer. Tot consultand GPS-ul si bagand si de la noi am ajuns intr-un drum folosit la caratul bustenilor spre vale. Aparatul ne dadea de inteles ca trebuie sa mergem spre stanga daca vrem sa ajungem in Turburea, apa care curgea si luminile din Berindesti ne indemnau spre dreapta (SV), deci dreapta alegem. Si a fost cu noroc, am nimerit in drumul forestier de unde plecaseram si apoi in curtea celei care ne condusese. Oameni foarte amabili, au iesit amandoi la bataile noastre in geam cu batul de trekking si ne-au invitat sa intram toti la ei, poate ramanem si peste noapte ca au loc si nu ne costa nimic. Le-am explicat ca trebuie sa ajungem in Corbeni unde avem cazare, ne-au intrebat pe unde am umblat, am stat putin la povesti apoi nea’ Bucur a luat o lanterna din aceea de elactrician si a spus ca ne conduce prin ograzi pana unde aveam masina. Nici nu stiu cand am ajuns la masina pentru ca ne-am intins la vorbe, mi-a raspuns la toate intrebarile si mi-a povestit si despre lupii multi din Ghitu si intalnirile lui cu ei. Fain om, era mandru ca e roman si este de acolo, ca este aproape de natura. Ajunsi la masina, ne-am despartit de dansul cu strangeri de mana si am pornit spre Corbeanu unde am ajuns in jur de ora 22. Au urmat povesti la un vin fiert si un gratar, eram linistiti ca ajunseseram pe teren plat. Nu a lipsit nici planul pentru a doua zi... abandonam Fruntii, mergem tot pe Ghitu, de data asta nu se poate sa nu nimerim traseul cruce albastra. Florin si cu mine mergeam sigur, Olga si Alex se mai gandeau...pe la 12 in noapte am plecat la somn nu inainte de a rosti razand pentru a nu stiu cata oara memorabilele cuvinte a le lui Covaci: ” In the morning still in the taverna”.

Dimineata trezirea s-a facut cam greu, dar pana la urma ne-am urnit spre punctul de intalnire: foisorul din curte. Totul in jur era umed, intre timp se scuturasera putin norii, dar ne tot uitam spre munte si ne gandeam ca trebuie sa ajungem acolo unde vroiam cu o zi inainte. In timp ce luam micul dejun s-a facut si echipa: Florin, Alex eu... si Olga care s-a lasat mult asteptata din cauza oboselii. De data asta nu o sa mai ratam intrarea in traseu, a doua oara nu ne-o mai furam.

Masina, pod, de data asta mai intrebam, magazin alb si intrarea in traseu. Cat timp ne-am echipat am stat la discutii cu cei care erau la magazin la ora aceea. Unul mai sugubat stia toate barfele mondene de pe la tv., spre rusinea noastra si amuzamentul femeilor trecute de mult de prima tinerete.

Traseul incepe pe o ulita, care urca incet spre odaile Berindestiului. Iesind din ulita intalnim o mica poiana in care se afla si un rezervor de apa. Aici am cotit brusc stanga si am intrat intr-o poiana mare din care aveam o imagine deschisa a traseului ce ne astepta.

Din spusele unui cioban ce-si mana oile prin zona am aflat ca aceea este „Poiana cu Flori”. La acea vreme gratioasele nu se inghesuisera, dar am intalnit mult spanz, motiv pentru care am inceput sa ne facem planuri despre cum ar fi bine sa-l folosim si sa despicam in mai multe fire utilizarea lui si riscul de a-l folosi.

Se mai scuturau norii peste noi putin, dar nu ne lasam intimidati, ajungem acolo unde ne planificaseram. Am urmat traseul ce trece pe sub linia de inalta tensiune intalnita si cu o zi inainte si, pentru a evita poteca de vite pe care duce marcajul si care era plina de noroi, am taiat peste garduri prin odai. Pe aici Florin si Alex si-au gasit niste bete de trekking de firma, bete pe care le-au returnat la intoarcere exact de unde le imprumutasera. Drumul este usor de intuit, fiind marcat si de urmele de caruta. Intalnim in partea stanga un prim adapost din lemn. De aici incepem sa urcam ceva mai sustinut printr-o padure rara, rara si plina de copaci taiati. Apoi poteca se mai ingusteaza si se linisteste, avem ragazul sa ne bucuram de prezenta mestecenilor, de fiecare data greu de ignorat.

Poteca iese intr-o alta poiana, unde intalnim al doilea adapost de lemn, are pe el semnul CA. De aici incepe sa se vada toata valea, deschiderea este din ce in ce mai ampla si generoasa. Ne tot gandeam ce am cautat noi cu o zi inainte sa balaurim prin desis si prin valea aia pacatoasa cand aici ne astepta asa traseu... dar nimeni nu putea sa raspunda, asa a fost sa fie, las ca am ajuns si pe Ghitanu. Daca nu ne rataceam, nu ajungeam. Cum spuneam, aici am facut o pauza pentru scaldat privirile prin orizonturi, analize pe peisaj si incalzit la soare.

Dupa ce pauza a luat sfarsit incepem sa urcam spre dreapta pe un picior dezgolit. Iar panta sustinuta, iar gafaieli. Ne dadeam seama acum ca drumul din ziua precedenta ne obosise destul de tare. Nu trebuia sa privim inainte ci spre dreapta. Atunci uitam de oboseala, doar privirilor noastre i se daruia toata Valea Transfagarasanului, o minunatie ce serpuieste printre munti si dealuri. Credeam ca vom da de saivan, dat ti-ai gasit, era o adapatoare din beton abandonata. Mai aveam de urcat destul. Iar urma o bucata de padure presarata cu mesteceni. Macar aveam ce vedea

De la adapatoare tinem tot dreapta, urmeaza iar o portiune de padure rara amestecata cu stancarie, totul inviorat de culorile mov-albastrii ale branduselor si viorelelor. De ciugulit, pe alocuri macese sfafidite dar dulci. Urcam serpentinele si ajungem, in cele din urma, la saivan, multravnitul saivan, ala de il privisem cu jind o seara in urma si nu mai ajungeam la el.

Aici intindem tabara pentru resuscitat moralul, eram linistiti, nu mai e mult pana sus si soarele se vedea inca pe cer. Deci eram in schema, o duceam bine, ceasul arata ora 14. Mancarea era all inclusive, banane, portocale, batoane dulci si altele, asa ca ne-am revigorat temeinic. A urmat un alt urcus sustinut, pe alocuri cu pasaje dureroase sau haioase. De la saivan se urca drept, si ai impresia ca ajungi spre varf. Totul pare lejer pana te intalnesti cu tufele de macese, foarte dese si foarte insistente atunci cand incercai sa te strecori. Totul poate fi evitat spre stanga, dar atunci numai eu m-am gandit sa fac asta si ma delectam cu injuriile celor trei care alesesera urcusul direct ptintre tufe. Uneori le mai strigam ce bine urc eu pe drum... va dati seama ce raspunsuri capatam. Am ajuns sus, iar sus, dar nu era sus, mai aveam putin de coborat si de urcat, monumentul este cam la fel de ascuns ca si Ghitanu. De aici puteam vedea pe unde am umblat cu o zi inainte, cat de departe eram de locurile unde voiam sa ajungem. Acum arata frumos, chiar atractiv acel picior pe care am urcat. Si de pe „malul acesta” pareau mai multe vai intre cele doua varfuri.

Am ajuns si la monument, ajutati de Alex care se ocupa de recunoastere si indrumat batranii.

Placa comemorativa a lasat posteritatii urmatoarele:

”La 27 august 1972 s-a constituit Societatea Turistica Sportiva ’Posada’. In aceste locuri unde s-au dat primele batalii in anul 1330 pentru pastrarea fiinei neamului romanesc”.

Ma gandeam la bietii oameni care au carat materialele pana acolo sa toarne frumusete de monument, dar daca partidul o cere...

Salutam din nou Fagarasii

Si Iezer-Papusa. In dreapta se zareste antena la care am ajuns cu o seara inainte. Astept cu nerabdare un jurnal cu trecerea facuta intre cele doua varfuri, stiu ca exista cateva persoane pe care le-ar tenta asta (doar sa fie atenti ca lupii sunt numerosi in zona). Cunosc pe cineva, amator de ture solitare, care sigur va fi atras de asa ceva. Si un argument pro, dupa atatea avertizari: nenea Bucur, cel din seara precedenta, ne spusese ca nu stie de niciun caz in care lupii ar fi atacat oameni; chiar dumnealui a fost escortat, vreme de doua ceasuri, de o pereche; i-a vazut cum il flancau, insa nu a patit nimic. Chiar daca suna mai putin magulitor, lupul prefera oile si scufitele.

Revenind la traseu, peisajul merita tot efortul de pana acolo, era liniste, soare, te pierdeai in departari. Nimeni in traseu. Dovada ca sunt munti foarte putini umblati, din ce ne spusese gazda, in urma cu un an urcasera numai 3 echipe, iar anul acesta fost tura de pe carpati.org. Insa, ca peste tot... pe viitor o frumoasa partie de schi va rasari in zona, spre partea nordica, acolo unde accesul este mai usor (spun gurile rele). A urmat o alta pauza cu rucsacii aruncati la pamant si telefoane. Eu l-am sunat pe tata Oleg sa vad cum i-a fost in Ciucas dar el era deja prin Brasov si trecuse pe la expozitia lui Ioan. A ramas sa detaliem cand ajung si acasa. Nu prea imi mai venea sa plec de acolo, mai ales ca ne astepta drumul spre oras. Si cum cei mici invata de la batrani, Alex a scos un pet de un litru de Ciuc pe care il carase pentru finalul traseului. Sa-mi fie rusine ca invat tinerii la prostii, dar a fost binevenit. Si gestul dar si pet-ul impartit in trei acolo sus.

O foto de amintire, obositi dar veseli.

 Spre civilizatie ne-am urnit ezitant si fara dorinta, dar incarcati de natura. Traseul de intoarcere este la fel ca cel pe care am urcat, presarat cu flori pe care le-am privit mai atent, indeaproape.

Cele doua zile ne-au lasat multime de amintiri placute. Mi-a placut si solidaritatea echipei din prima zi, ceea ce a fost mare lucru, mai ales in momentele grele. Chiar daca nervii au suferit intinderi pe alocuri iar dialogurile au capatat o tenta usor aprinsa, important este ca am trecut cu bine impreuna peste inca o tura nu atat de usoara cum parea la prima vedere. Cat despre GPS, fie el si de masina, cu o harta buna face lucru mare. Am comparat coborarea din prima seara cu cea de pe piciorul Paltinului din Baiului, dar aceasta s-a dovedit mult mai grea. Au ramas glumele cu „Trage stanga! Trage Dreapta!” si „Padure nebuna” fredonat cand padurea incearca sa-si impleteasca in ramuri fasii din hainele purtatorilor.

Iata si harta traseelor din cele doua zile, made by Florin.

Frumos muntele acesta de se intituleaza Ghitu si frumosi (si informati) oamenii din zona.

Olga si Andrei.

Mai multe fotografii:

https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/MuntiiGhituSatulTulbureaVfGhituMareGhitanu1620m26032011

https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/MuntiiGhituBerindestiVfGhituMic27032011