Daca ar fi sa sintetizez intr-un singur cuvant tura din M-tii Siriului, acesta data ar fi: ATIPIC. Si nimeni nu are contra-argumente solide pentru a ma combate, ofer detaliile imediat. Initial, Andrei si Florin s-au pregatit pentru o tura de o zi, au scos harti si instructiuni de drum, au stabilit locul intalnirii, in timp ce eu mi-am vazut linistita de planuri si trebi (ba imi lasasem task-uri nerezolvate special sa nu ma streseze timpul). Si, exact cand mi-am imaginat ca raman acasa, (asa nu-mi suprasolicitam meniscul inainte de operatie), vineri seara tar-tar telefonul. Baietii!!! Ne-am razgandit, nu mai vrem tura de o zi ci de doua, asa ca hai cu noi. Contramandam iesirea in Piatra-Mare si optam pentru Siriului. Raspunsul a fost chiar mai simplu decat povestea, ok, ma bag dar n-am nimic pregatit. Nici ei nu aveau, asa ca vineri, dupa ora 22, toata lumea isi facea bagajele. Mai ramasesera niste mici nimicuri nerozolvate: mancarea, hartile (dar exista ceva pe GPS-ul lui Florin) chiar si ora de intalnire era in ceata fiind aproximativa. Ca orice lucru relativ, plecarea s-a facut tarziu (motive bine intemeiate) iar mancarea s-a achizitionat din Ploiesti de la un hypermarket. Apoi ne-am asternut pe drumul spre Muntii Siriului, locuri prin care nu calcase pana atunci piciorul niciunuia dintre noi. Spun in treacat ca de data asta eram in formatie extinsa, pe langa echipa de baza (Olga – deh, fauresc vorbele, Andrei, Florin) au venit si Alina cu Dan. Am mai scapat putin timp printre degete pana ne-am lamurit ca traseul pe care trebuia sa urcam este dupa Barajul Siriu, nu inainte. Dar a meritat, asa am vazut doua superbe viaducte: Stanca Teherau si Giurca;
In apropierea celui din urma facandu-se deviatia la dreapta ce ducea spre drumul forestier care ne interesa. La iesirea din DN10 asfaltul se termina si se merge paralel cu raul (spre directia inapoi) cam 1 km, pana la cabana ale carei acoperisuri rosii se vad din sosea. De aici se traverseaza raul peste un pod din lemn (scartie rau, daca mergi cu pasul cadentat balanseaza si mai rau) insa (scrie acolo) este calculat sa reziste masinilor de pana la 5 tone (va bagati?). Trecem si de aceasta piatra de hotar, carmim dreapta si curand ajungem la cabana Valea Neagra. Intrebam la receptie daca incomodeaza masina si daca au plecat persoane in traseu. Oamenii amabili nu ne-au cerut bani de parcare si ne-au spus ca au plecat cel putin 20 de turisti inainte (dar proportiile adevarate doar sus aveam sa le cunoastem). Insa noi nu stateam roz la capitolul timp, am ajuns pe la ora 16:00, pana ne-am echipat, impartit apa, mancarea s-a facut de 16:20.
Si-am pornit zambitori pe marcaj BR. La prima mare intersectie insa… ne-am dus dupa soseaua principala – la dreapta, am gasit chiar semn ce atesta corectitudinea alegerii dar, dupa ce drumul a inceput sa coboare si marcaje noi n-am intalnit, am revenit la intersectie.
Apoi am testat si stanga, aici am realizat repede ca nu-i a buna si… nu, n-am revenit la intersectie, am luat-o de-a dreptul, ca tot nu aveam cum rataci drumul de mijloc.
Toata tevatura a costat 30 de minute…. Se cam apropia de ora 17:00. Consolarea locala au fost niste rumene fragute, zambeau naïve la soare, nu mai vazusera drumeti de asa aproape…yami.
Si am iesit in poteca (buna), un drum aproape forestier care in prima parte este ciudat, marcajele regasindu-se numai pe pietrele de pe mijlocul “aleii”. Nu este solicitant, a doua zi am intalnit grataragii care ajunsesera cu dacia pana spre parau; dar sa nu anticipez. Dupa cel mult 15 minute am ajuns la un podet betonat, pe care este desenata o sageata si destinatia “SPRE LACUL VULTURILOR”.
Asa ca am lasat drumul forestier in urma si am virat dreapta spre a intra pe poteca indicata. Usor, usor, serpuim prin padure, incepem sa castigam altitudine dar si familii intregi de muste. Nu stiu cati pasi am facut, dar, daca mainile mele ar fi avut contur aerodinamic, sigur ma inaltam mai bine decat cu deltaplanul la cat am “lopatat”. Cum ieseam intr-un raris sau traversam paraul, locul eliberat de crengi se umplea de muste. Si maestrul Hitchcock s-ar fi declarat invins de realitate. Este prima data cand nu pot sa aud ciripit de pasarele si susur de izvor din cauza zburatoarelor care incercau sa-mi populeze cele doua pavilioane auditive. Dar, perseverenti, ne-am continuat drumul, am traversat paraiase, ne-am afundat talpile in noroiul din poteca sau din luminis si totul in compania mustelor. Stiu, amintesc des de prezenta lor, dar era un dat cu care nu reuseam sa ne obisnuim. Si, deodata, totul mi s-a lamurit, mergeam spre Lacul Vulturilor, ori aquila non capit muscas, asa ca, neavand pradatori naturali, neamurile de nesuferite se inmultesc nestingherit (just jocking – da-mi trebuia o idee care sa-mi ocupe mintea). Dupa alta bucata buna de drum am ajuns intr-o poiana larga (anticipa golul alpin) unde trona un punct de panda. Bizar este ca sambata seara era mai intreg decat duminica, atunci cand l-am revazut – dar deh, trecusera niste oameni pe acolo si au demonstrat inca odata ca mama prostilor e vesnic gravida.
Am mers pe poteca ce devenea din ce in ce mai inclinata (spre in sus) cam o ora pana ne-a rasarit o pajiste nu foarte mare dar cu barne ce atestau ca acolo a exista candva o cabana...sau o stana.
Nu am insistat pe studiul “fosilei”, am regretat doar ca “nu mai este” si am pornit cu tot alaiul (oameni si muste) mai departe. Incepusem sa obosim, pesemne ca genunchiul, panta si caldura nu fac echipa buna, ideal ar fi fost sa-i separ… si atunci pe care sa-l aleg? Dar nu aveam timp pentru introspectiuni psihologice, ancorati temeinic in realitate faceam pauze din ce in ce mai dese pentru hidratare si il innebunisem pe Florin cu intrebarea “cat spune GPS-ul ca am facut?”. Urma raspunsul standard “jumatate”. Au fost momente in care m-as fi asezat in iarba si mi-as fi lins piciorul printre suspine, insa deh, sunt om mare si mustele alea nenorocite nu tin cont de naturelul simtitor al muritorului de rand – in plus chemasera niste tantari pentru intarit flancurile si gaurit epiderma. Asa ca am continuat sa strabatem poteca, am mai sarit niste trunchiuri pana cand, de-adevaratelea, am iesit in golul alpin: poiana larga, iarba inalta, frunze carnoase -ce mai, un rai, de n-ar fi zburat insecte.
Tentativa:
Andrei si Dan “dansand” cu mustele :
Dupa un scurt respiro, cu moralul refacut (cat mai putea sa fie)ne-am miscat mai departe ocolind bustenii cazuti si cautand repere noi. Pe partea dreapta am intalnit o stana abandonata.
Dupa alte 15 minute am zarit si stanele (acum populate) ce strajuiesc drumul spre Crasna -clar, nu mai aveam mult de mers. Fotografiile inserate aici sunt din ziua urmatoare, insa, pentru exemplificare si repere am considerat ca nu este derapaj sau neadevar (mai ales ca faptele au fost expuse de la inceput). Dincolo de stane se zareste Creasta Zaganului din Ciucas – fac o paranteza si va spun ca duminica ne-am intersectat pe poteca cu un grup de tineri ce voiau sa ajunga la Predeal, via Ciucas (drum de 5 zile).
Locuintele din depresiune sunt din localitatea Crasna – iar ruta este folosita destul de mult pentru moutainbike.
Deocamdata insa este sambata, asa ca las povestea sa-si urmeze curgerea naturala.
Ne-au salutat ciobanii (de la distanta), noi am mai urcat o panta si s-a schimbat aerul: batea un dulce vant ce ne-a calmat gandurile, ne-a alungat mustele si ne-a dat putere sa ne bucuram de priveliste. In sfarsit, ajunjesesem la Poarta Vanturilor, loc in care am intalnit atat marcaj BR cat si PR – amandoua pe un drum forestier, ce leaga Cabana Lacul Vulturilor de orasul Crasna (dar numai cu un autovehicul echipat 4X4). Se inserase bine, dar nu atat cat sa ne fie greu de taiat Lacul Sec prin vegetatie. Incepusem sa auzim glasuri distincte de oameni, asa ca din alti doi pasi, ni s-a dezvaluit privirii cabana, lacul si multe corturi intinse in perimetru (ce 20 de turisti, cel putin 30 de corturi). Si, la ceas de seara, trecuse bine de ora 21:30, am intrat in curtea cabanei, am dat binete si am cautat loc de campare. Nu ai fi putut crede cat de multi erau: copii intr-un soi de excursie, cabanieri locali (cu jeep si boxe asortate) si multi carpatisti veniti la aniversat (asta am dedus-o dintr-o discutie cu “vecinii”, ). Uram si pe aceasta cale “La multi ani!” sarbatoritei si site-ului Carpati.org. Fireste ca pentru locatie exista puncte pozitive (apa rece din belsug, aproape captata printr-un jgheab de lemn, spatiu berechet, persoane amabile, cer senin mustind de stele) dar si negative (copii beti, muzici populare date la tot neamu’ pana tarziu, dimineatza) – insa…. nu eram la sanatoriu. Asa ca s-a gatit la primus, s-a mancat asortat, si apoi, rupti, ne-am abandonat in bratele lui Mos Ene. Din fericire, duminica vremea nu s-a schimbat, iar matinalii (nu este cazul meu) au plecat sa testeze lacul cu picioarele, sa faca fotografii si sa cuprinda tot ceea ce noaptea cenzurase.
La scaldat atat cat te tineau “bateriile”
Florin care se trezise pe la ora 6,30 facuse si o baie in lac, fotografii nu exista pentru ca restul lumii dormea la acea ora.
In jur de ora 11:00, am ridicat tabara si am pornit pe drumul pe care venisem, nu inainte de a face cateva fotografii de grup.
Planul initial prevedea sa coboram pe traseul PR, dar dupa consultarea specialistului, s-a votat nu. Am aflat (acasa) ca se numeste Teodor Cardei si daca spune ceva, trebuie ascultat. Noua ne-a explicat (ca pentru copiii intarziati) ca traseul PR nu a mai fost refacut de 20 de ani, este neumblat, nu se mai cunoaste poteca si ca am avea toate sansele sa ratam intrarea in padure. Asa ca ne-am bucurat de privelistea din jurul caldarii lacului, am identificat Vf. Malaia si am plecat sa revedem (pe lumina) ce ratasem seara anterioara.
Incursiunea de dimineata a carpatistilor
Pana sa intalnim Lacul Sec, la prima panta de unde ni se dezvaluia panorama asupra lacului, am vazut un automobil ce taiase de-a dreptul panta dealului – si, evident, aproape de varf, a capotat. Spectacolul a fost pentru toata suflarea, iar ajutorul nu s-a lasat asteptat – catelul era component de baza al echipei de suport. Oricum, dupa ce s-a vazut cu toate rotile pe pamant, omul s-a dus la vale, semn ca aventura fusese gratuita.
Florin (in albastru) s-a grabit sa dea o mana de ajutor.
Iar noi am luat colbul in picioare si am traversat Lacul Sec, am stabatut Poarta Vanturilor si am reapucat drumul padurii.
Uimitor, neamul de muste si tantari ocupa alte pozitii, de aceasta data lasand loc gandurilor si vocilor de pasarele sa cutreiere nestingherite. Poteca era prietenoasa, desi uneori ne colinda intrebarea “oare pe abruptul asta am urcat aseara?” Nu ni s-a intamplat de multe ori ca un traseu sa fie clar urcus si categoric coboras, dar acum am bifat si asa ceva. Fata de ziua anterioara trebuie sa amintesc punctul de observatie vandalizat de niste cetateni si prezenta fumului de la gratarele rasarite pe malul paraului. Cu tot cu pauze, timpul “scos” la coborare a fost putin sub 4 ore, dar a meritat. Si, pentru ca nu se putea termina totul atat de sec, pe un drum secundar am gasit loc de fript niste carnati si de reparat sufletul la un ceai “bio” din frunze de menta si zmeura (proaspat culese).
La revedere si Te rugam sa ne primesti si data viitoare.
Text (dupa operatia de menisc): Olga
Sa aveti carari insorite…lipsite de muste!
Alte fotografii: https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/SiriuIunie2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu