Schema initiala a fost urmatoarea: in prima zi urcare cu telecabina pana la Babele (nu puteam risca un urcus prea abrupt pe jos chiar daca genunchiul era inca in garantie), Cabana Caraiman, Brana Mare a Caraimanului, Monumentul Eroilor, Vf. Caraiman, Vf. Costila, Platoul Costilei cu intrare pe Braul Mare al Costilei – functie de ora si starea vremii, sosire la Vf. Omu.
Ziua a doua: Coborare in Busteni prin Bucsoiu.
Ne-am facut temele din timp si constiincios: printat documentatie si harti din Muntii Nostri scrisa de Velcea Valeria, intrebat cate putin pe carpati.org despre Braul Mare al Costilei, rezervare locuri la cabana Omu (unde am revenit de 2-3 ori telefonic in acea saptamana deoarece citisem ca se mai intampla sa-ti pierzi locul uneori) asa ca, teoretic, totul era pregatit.
Pe parcurs traseul a suferit ceva modificari datorita imprejurarilor de moment.
Asadar: 31.07.2010 – 01.08.2010 Olga si Andrei vizita in Bucegi cu innoptare la Cabana Omu.
Sambata la ora 7:00 luam microbuzul spre Busteni iar in jur de ora 11 suntem sus la Babele (da stiu... poate unii vor spune „bine dar coada de 2-3 ore la telecabina?”, ei cu scuzele sincere de rigoare a trebuit sa ne „descurcam” - prieteniile vechi intind arce peste timp). Vreme la superlativ, numai niste norisori albi pentru decor populau cerul albastru. In timp ce eu continuam sa ma echipez Olga surprinde un cioban ce privea indiferent multimea colorata de turisti galagiosi debarcati din telecabina.
Cu lejeritatea celor ce nu depind de ceas si dupa ce am anuntat la cabana ca suntem pe drum dar ajungem seara, asa ca ii rugam sa ne pastreze locurile, ne-am bucurat in tihna de tot ceea ne oferea muntele. Fara relaxarea indusa de timp cred ca am fi ratat multe din specialitatile Bucegilor.
Lasam in urma telecabina si pornim spre Cabana Caraiman, fara a urma drumul marcat, avem ca reper pilonul doi, apoi coboram spre stanga traversand firul superior al vaii Jepilor.
La Cabana Caraiman era lume multa si colorata, fiecare isi vedea de ale lui: fotografii, stat la soare, discutii, mancat, leneveala, admirat de pe margine Valea Jepilor, intr-un cuvant balamuc mare nenica. Nu am reusit sa-mi dau seama daca mai este sau nu in circuitul turistic si nici nu am intrat sa intreb, recunosc, dar usa era deschisa si era destula lume in pridvor.
Am aruncat rucsacii pe un damb si am facut cativa pasi in jur. Nu am poposit mult – aglomeratia si zgomotul nefiind preferatele mele, asa ca am apucat drumul pe Marea Brana a Caraimanului. Soare din belsug si totul in jur era plin de flori care parca se intreceau in a-si etala frumusetea. Fiecare pas aducea noi culori si forme ce te imbiau la meditatie, mai putin la drum si ganduri despre timp. Iar mirosul care-ti umplea plamanii nu poate fi comparat cu niciunul, indiferent cat de bio este capita. Pot sa spun cu mana pe inima ca o mare parte din suflet mi-a ramas in muntii astia acum aproape 20 de ani – de aceea, indiferent de anotimp, aromele acestea ma fac sa ma simt „acasa” (Olga).
Brana era destul de populata dar peisajul compenseaza cu prisosinta: in stanga peretii stancosi ai Caraimanului:
Iar in dreapta abruptul Bucegilor si Valea Jepilor:
Avem parte si de scene de familie gen „ce cautam noi aici?”, „o sa nenorocesti copilul”, „gata! Eu nu mai merg si ma intorc pt ca e prea periculos”, ocolim, ne retragem in stanga sau in dreapta, privim buchete masive de flori rupte de unde s-a putut.
Trebuie sa spun ca nu am mai fost prin brana din 1991 cred iar pt Olga era premiera chiar daca a „copilarit” la Costila. Lasam in continuare fotografiile sa vorbeasca.
Dupa inca o cotitura pe stanga se iveste Monumentul Eroilor... cu parere de rau brana se sfarsea si ne reintegram in marea miscare de sambata, doar meritau si ei sa ajunga „acolo” sus.
Urmeaza alti cativa pasi si suntem la „Cruce”, ne retragem pe partea stanga – la umbra, scoatem ceva de mancare iar eu, normal... singura cutie de bere carata. Incercam sa ne rupem de lumea din jur, stam privind spre Costila, mancam si schimbam pareri despre drum si peisaje.
Timpul se scurge repede, insa incepem sa simtim pulsul: mai o regrupare,
Mai o fotografie de familie,
Sau un monument ce se ridica drept in fata ta.
Si pentru ca „sedentar nu esti viteaz [...] numai drumul e interesant” , pornim spre urmatorul punct de pe harta,Vf. Caraiman.
Nu este gluma, chiar asa arata varful la acea ora - dar ce vina au ei ca li se permite asta si mai mult nu pot? Urmeaza un urcus abrupt dar frumos (stanca si flori) pana la Vf. Caraiman (2384m spun documentele).
Era greu sa mergi fara sa te opresti, dar 1/3 din timpul celor doua zile l-am petrecut precum taurul Figaro (un desen animat de prin copilarie) admirand florile si nu numai...
Inca un hop si ajungem in varf de unde mari reusite de fotografiat nu avem pentru ca deja vremea incepea sa se joace de-a uite norul nu e norul cu noi (pt mine a lasat o fereastra).
De aici stiam ce urmeaza: platoul Costilei (spre extremitati) cu timp de voie, 2-3 ore cat sa nu ne apuce noaptea pana ajungem la Omu. Asadar mergem pe drumul de masina de la Vf. Caraiman spre Costila,
trecem pe langa crucea studentului la aeronave decedat in anul 1991 (aici ar fi o poveste trista de iarna, Dumnezeu sa-L ierte!) si inainte de Costila viram la dreapta spre marginea platoului imediat dupa saua ce desparte Caraimanul de Costila (Valea Alba).
Dupa cum am spus aici urma sa incercam sa gasim intrarea in Braul Mare al Costilei, locuri pe unde se mai plimba Olga prin 1991 cand lucra la statie. Sa nu va tinem in suspans trebuie spus ca intrarea nu am prea gasit-o chiar daca ma documentasem, iar cea oferita de Olga mi s-a parut neverosimil de abrupta. Unde mai pui ca si vremea incepuse sa-si cam dea in petec.
Ei si pe aici am bantuit cam doua ore povestind si cercetand fiecare metru din marginea Costilei, cand deasupra cand mai jos daca se putea. Scapaseram de multimea de sambata din Bucegi, totul era pustiu, salbatic si parca neatins. Doar undeva in dreapta jos mai zaream drumeti prin nemarcate. Erau momente cand totul parea suspendat, fara trasee, fara timp si oameni care sa iti tulbure firea.
Undeva pe langa acest stalp isi aducea aminte Olga ca intra pe brana,
dar avand in vedere vremea, timpul inaintat si oboseala (in plus incertitudinea traseului corect) am continuat indeletnicirile de pana atunci.
Si uite ca am gasit un locsor numai bun de popas de unde privelistea era excelenta, dar trebuia sa coboram putin sub margine.
Am stat ceva timp, doar nu ne grabea nimeni ( pe la cabana trebuia sa ajungeam cel tarziu la orele 20-21). Cu sentimentul de om aflat la marginea lumii parca iti venea sa adormi acolo. Spre deosebire de Caraiman, Costila e foarte pustie si linistita, aici te poti bucura din plin de spledoarea concentrata a Bucegilor.
Chiar daca m-am documentat ceva pentru aceasta tura nu imi pot asuma riscul de a specifica numele vailor, branelor si iesirilor din traseele nemarcate pt ca nu vreau sa furnizez informatii gresite. Va spun doar ca peisajele taie respiratia si fiecare moment are savoarea lui.
Ei si pentru ca drumul inca ne cerea, iesim din cuibusor si revenim pe platou in cautare de alte frumuseti. Costila ne astepta de dupa nori, de data aceasta a vrut sa se arate toata.
Am continuat pe marginea platoului cu vantul si norii tovarasi de nadejde.
Dar mereu ne tragea ceva acolo mai jos, acel ceva care de multe ori nu-l poti explica, era doar un „hai si acolo”. Si uite asa mersul „pe langa Costila” s-a transformat in mersul „pe sub Costila”. Totul este frumos si are farmec atata vreme cat nu incerci sa faci mai mult decat poti si intelegi de ce e bine sa stai cuminte cand nu te pricepi sau nu ai pe cineva experimentat sa te indrume.
De fiecare data era ceva interesant de vazut acolo jos
Ok, si acum ce facem?
Poate merge pe aici
Noroc ca nu a cazut pe noi
Si am iesit iar langa releul cel tafnos si plin de nori .De aici urmam o portiune drumul de masina (mergeam spre cerdac) si avem din nou o surpriza: vedem in drum pe cineva care merge greu, si ne intrebam ce l-o aduce la ora aceea tarzie la releu. Era un domn al muntelui (avea peste 70 de ani) care ne-a povestit ca urca odata la 2 -3 ani la statie pentru un popas de cateva zile. Vorbea putin si cu pauze, parte din cauza varstei, parte datorata felului in care isi cantarea vorbele. Am schimbat amabilitati cateva minute , am ras putin pe seama glumei pe care a facut-o cand a auzit ca Olga lucrase cu peste 18 ani in urma acolo iar apoi am apucat fiecare pe drumul lui.
Cred ca din acea zi am inceput sa privesc Costila altfel, se poate spune ca ajutat de Olga i-am descoperit farmecul.
Incepuse sa bata vantul ceva mai tare iar norii se adunau sus spre varfuri. Aveam de mers inca doua ore asa ca am grabit putin pasul pana la Cerdac. Trecem pe langa ceasul solar,
si intram in Cerdac pe vant si nori. Dar la adapost totul se linisteste, vantul se aude undeva departe, el doar piaptana iarba si florile, si de peste tot ne incercuieste farmecul acelui loc la ceas de seara: zgomot de izvoare de sub pereti, jos in Valea Cerbului se auzeau oile si talangile lor iar drumul era captusit cu flori de toate culorile. Senzatia incercata: de om la inceputul timpurilor, cand bucuriile erau simple, curate si incomparabil mai intense. Cum aceste senzatii sunt greu de descris ( la fel ca si nodul din gat si ochii umezi) prefer sa va sfatuiesc sa traversati Cerdacul pe la orele 19-20 in lunile iulie-august.
La ceas de seara , in saua unde se unesc potecile de vara, iarna dinspre Babele spre Omu si de unde se pleaca spre Padina, in Varful Vaii Cerbului, ni s-a aratat ca un chip ce supraveghea toata valea. I-am putut distinge foarte bine fruntea, ochii, nasul, pometii si chiar barbia prelunga. Desi am facut traseul de mai multe ori, este prima data cand l-am observat asa:
Ei, v-as mai povesti dar se face seara si trebuie sa ajungem la adapost unde ne astepta un vin fiert si ceva mancare asa ca hai repede sa gasim cabana printre nori.
Pe la 8 si ceva ajungem, era lume multa iar sala de mese plina. Mergem sa ne interesam de locuri (cum spuneam mie imi era teama ca le pierdem la cate patanii am citit) si aflam ca avem rezervata camera de doua paturi de la etaj ceea ce suna foarte bine pentru liniste, vin fiert facut la primus, mancare si povesti. Asa ca stam jumatate de ora pe scarile din sala de mese la ceva fierbinte, tragem o gura de aer pe afara si ne bagam in camera la o fiertura, studiat trasee si schimbat pareri. Intr-un tarziu adormim stabilind ca dimineata vedem cum stam cu vremea si alegem: Bucsoiu sau Valea Cerbului.
Dimineata pe la 8 si ceva trezirea, echiparea si bagajele, pauza in sala de mese pt un ceai si o omleta. Vedem ceata de afara, dar cabaniera ne confirma ca vremea nu este indicata pentru varianata aleasa de noi; asa ca lasam planurile legate de posibilele caprele negre de pe Bucsoiu si ne reorientam catre Valea Cerbului.
Imortalizam momentul in usa cabanei si pornim la drum:
Asta ma duce cu gandul la iunie 2010 si... 4 ani de la casatorie:
Cum vizibilitatea era de 1-2 metri am avut toate sansele sa ratam intrarea in traseu insa ne-a ajutat cu nimeritul un domn de la statia meteo care a intarit problema cu ploaia din ziua ce urma si ne-a mai spus ca noaptea fusesera 2 grade. Ei si din nou surpriza mare oferita de catre Bucegii-gazda: cand ma impacasem cu gandul ca nu voi vedea capre negre si vom cobori ca legati la ochi prin nori, atmosfera s-a mai limpezit si undeva in stanga... dap, un exemplar solitar de capra neagra care parca ne astepta.
Ne-am oprit si am tras ceva cadre dar era destul de departe si camera din dotare nu are performante uluitoare. Asa ca am lasat-o pe Olga in traseu, mi-am abandonat betele (nu am mai stat sa arunc si rucsacul) si am plecat incet, incercand sa ma apropii cat mai mult.
Ei si pentru un minut si ceva m-a lasat sa o privesc, dupa care m-a avertizat printr-un suierat prelung si a disparut la fel de abrupt cum aparuse pe tapsanul acela inverzit.
A fost o intalnire fericita la fel ca toate celelalte oferite de munte. Nu puteam decat sa raman recunoscator si sa merg mai departe cu inca o amintire frumoasa indosariata in suflet..
Vremea se mai limpezise pe traseu dar sus erau mereu nori de ploaie care amenintau si se mai scuturau din cand in cand. Am ajuns in vale si am trecut de stana acum amortita, doar cainii mai latrau razlet si fara tragere de inima.
In rest reluam rolul lui Figaro, incetinim si ne bucuram de ce ne oferea muntele... ca nu era tura contra cronometru.
Coborarea prin Valea Cerbului iti ofera peisaje de neuitat, in fata ai Valea Prahovei iar in spate mereu saua varful Vaii si enigmaticul cap de faraon. In stanga Coltii Morarului si pajistile linistite iar in dreapta Cerdacul, Costila si vaile cu trasee „nemarcate”. Totul era plin de viata si te facea sa te opresti „mult prea des”, dar asta e...trenul suiera pentru noi in gara era abia seara.
In partea dreapta a drumului peretii abrupti sunt strabaturi de vai erau fascinante – nu de putine ori ori te faceau sa te intrebi oare cati au trecut pe acolo, sau cati au sperat sa urce spre varfuri.
Fara sa ne dam seama ajungem in padure unde drumul destul de abrupt iti rupe ceva picioarele la coborare. Pana sa ne reintegram civilizatiei, inaintea drumului de Gura Diham, s-a recomandat o pauza scurta la un zmeuris unde testam hrana lui Yogi Bear si mai facem fotografii.
Poate vi s-a parut lung jurnalul, insa va garantez ca nici macar o particica din multitudinea senzatiilor si trairilor nu au putut fi redate, ceea ce inseamna ca de acum incolo asa vor fi jurnalele mele (noastre), sintetizarea exacerbata nu-si gaseste loc aici.
In final va las sa va delectati cu suvenirurile care s-au lasat descoperite pas cu pas.
Sangele Voinicului (Nigritella nigra) :
Olga si aceeasi orhidee (frumoasa floare e undeva in primul plan spre stanga).Ne-am invartit in jurul ei incercand sa nu facem deranj...asemenea intalnire cere reactii pe masura.
Urmeaza indraznetele flori de colt (trebuie sa va spun ca in anumite locuri am mascat cu rucsacii zona cat timp fotografiam)
Cu respect si carari cat mai insorite, bucurii, satisfactii si amintiri frumoase:
Alte fotografii puteti gasi aici:
https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/BucegiIulie2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu