vesnic pe drum, cautand un castel.”
Dupa turele din Baiului (asa cum am avut grija sa accentuez in jurnalele anterioare) mi se facuse dor de o vizita in Ciucas. Nu mai trecusem pe acolo de la inceputul lunii mai, cand i-am avut ca tovarasi de drum pe Florin si Alex. Atunci am ajuns la Maria Sa, Ciucasul, prin Pasul Bratocea (http://www.carpati.org/jurnal/reintoarcere_in_ciucas_prin_portile_bratocei/1902/).
Chiar daca imi promisesem vizita in Ciucas de ceva timp am tot asteptat si am tot amanat-o pana s-a inchegat echipa completa (intre timp, eu si Olga batusem la pas Baiului). Pana la urma, impreuna cu Florin, am stabilit sa mergem in 26-28 noiembrie, daca vremea va tine cu noi. Incepem pregatirile: sunam la Silva, rezervam doua casute, apoi toata saptamana tinem ochii pe prognoze care nu ne incurajau cine stie ce. Ei si ce? Mergem la risc, Ciucasul se dovedise primitor, iar noi avem avantajul ca luam de fiecare data numai ce este frumos. Prin urmare, vineri dupa serviciu, pornim la drum cu chef de Ciucas si de colindat: Olga, Andrei, Florin, Cristina si fetita lor, Alexandra. Se anuntau ninsori slabe si vreme capricioasa, dar ne-am spus ca merita incercat. Specific ca tura este o reeditare a incursiunii pe care am facut-o in aceeasi formula, exact cu un an in urma (27-30 noiembrie 2009). Asa ca o declaram datina si incercam sa urmam acelasi program pe aceleasi trasee in ordinea deja stabilita (cine stie, poate la anul vom face la fel).
Ajungem tarziu in noapte la Silva dupa ce depasim niste mici probleme pe drumul dinspre Cheia: ninsese bine in ultimele doua zile si la curbe „crescuse” gheata. La cabana insa eram asteptati, asa ca am luat repede cheile de la casute, si am pus radiatoarele electrice la munca. Cabanierul, om de treaba, genul „de la munte”, daca-l intrebi, te ajuta cu drag. La Silva este locul unde nu trebuiesc indeplinite mari formalitati, esti ca la tine in „ograda”, cauti ce ai nevoie si daca nu gasesti, ceri, iar daca se poate, ti se da. Nu exista „achitati inainte” sau „marca banu’ ca ti-am adus la masa ce ai comandat”. Plata se face la sfarsit (chiar si dupa 2-3 zile), lucru care presupune onoare de ambele parti.
Dupa ce ne dezmortim, trecem la „turnarea” primului episod. Aceasta cuprinde un foc, ceaun cu fasole si ciolan, alaturi de olcica de vin fiert. Este unul dintre momentele mult asteptate, la care participam categoric cu totii. Stam adunati ca indienii in jurul focului, ne bucuram de linistea din jur, de povesti, este ca un ritual in care inlocuim pipa pacii cu o cana de vin fiert cu scortisoara si cuisoare. Nu mai conteaza cat este tarziu si ca dimineata aveam de urcat la 1954m, nu era prima data, deci puteam. Si pentru ca fiecare dintre noi traia in prezent ocupandu-se de ce trebuia, dar si intr-o lume trecuta, retraind sentimentul de acum un an, in acel moment vremea s-a hotarat sa ne vrajeasca in avans, oferindu-ne o ninsoare usoara care intregea farmecul unui foc la poale de munte. Pana la urma a iesit ce trebuia:
Dar de mancat am mancat in casuta, afara se facuse deja prea frig, batea vantul si ningea temeinic. Am continuat povestile dar ne gandeam la ce ne astepta dimineata cand planificaseram urcarea in trei (Olga, Florin si eu) spre Vf Ciucas prin Valea Berii, trecand pe langa vechea sau actuala Cabana Ciucas. Traseul era stabilit, zapada n-o puteam influenta – pica fara norma, numai noi trebuia sa incercam sa ajungem pana sus, daca puteam.
Dimineata s-a aratat foarte promitatoare: senin si fara vant. Mai punem si ca trezirea a fost usoara deoarece Florin si nenea cabanierul dadeau zapada de langa casute si ne-au trezit treptat. Munca lor era de apreciat pentru bunul mers al oaselor de oaspeti:
Fotografia am postat-o numai pentru a va arata casutele primitoare... ok, si stradania lor. Ar putea parea ciudat, dar noaptea am deschis usa sa mai racoaresc, apoi am setat radiatorul spre minim ca era mult prea cald in casuta.
Inghitim rapid un ceai si ne indemnam pasii la drum, aveam ceva de mers pana pe Vf. Ciucas. Ruta aleasa de noi este acceasi de acum un an: Valea Berii – Cabana Ciucas (BG) – Vf.Ciucas (BR) iar apoi vom mai vedea. Vremea era frumoasa, cerul limpede si decorat cu suvite albe. Zapada cernita peste noapte se potrivea de minune in acel sfarsit de noiembrie.
Ne dezmortim rapid, de la cabana pana la bifurcatia cu traseul ce duce de pe Muntele Rosu spre Gropsoarele-Zaganu. De aici urmam prin padure poteca spre stanga care ne scoate in Valea Berii. Incet, incet ne intrat in ritm si ne revine cheful de verbalizat: povesti, glume si rotitul privirilor peste tot (merita acel decor de iarna). Ajungem in scurta vreme la mica poienita unde se afla unul dintre fotomodelele ajunse faimoase datorita turelor foto ale lui Andrey. N-am reusit sa incadrez bine, nu ne permiteam sa stam prea mult. Stiam ca sunt sanse mari sa ne prinda noaptea pe drum dar speram sa ajungem macar unde ne-am propus si sa aprindem frontalele pe partea finala, dupa ce treceam de Cabana Ciucas.
Drumul nu pune probleme, chiar ne imbia la sotii, mai scuturam o creanga de brad sau ne suiam pe pietre ca sa aruncam cu zapada in Olga care incerca sa ne fotografieze. Material din belsug, crengile brazilor atingeau pamantul sub greutatea lui, iar noi ne bucuram ca iezii de prima zapada mai serioasa din aceasta iarna.
Salutam la un moment dat Ciucasul cu Tigaile si fara sa vrem marim pasul cand realizam ca mai avem drum lung pana ne vom privi ochi in ochi.
Ajungem in Valea Berii in scurt timp, traversam Paraul Berii si intram pe drumul forestier ce duce la Cabana Ciucas. In cartea Mariei Rodica Niculescu (nr. 34 din colectia Muntii Nostri) am gasit urmatoarea descriere:
„Izvorul propriu-zis al Teleajenului, cunoscut şi sub numele de Piriul Berii, care se pare că işi are la origine tot un cuvînt slav, cu semnificaţia a duce, a purta (ber), se găseşte la circa 1 350 m altitudine, apa ivindu-se de sub stiva groasă de conglomerate, şi este marcat de fîntîna ,,Nicolae loan", construită în memoria fostului preşedinte al asociaţiei turistice ..Romania Pitorească", fîntînă ştiută în trecut sub denumirea de ,,Trei Izvoare" (în prezent, refăcută, are numai două guri).”
De aici urmeaza un urcus solicitant chiar daca e pe drumul forestier. Vara dai marunt din buze urcandu-l, dar pe zapada este si mai enervant; sub stratul recent de zapada se formase gheata. Ne-am intersectat la un moment dat cu masinile de teren ce aprovizionau lucratorii de la Cabana Ciucas. Nu mai puteau avansa si aveau nevoie de ceva sa le curete drumul. Asa ca noi am facut coborarea la drumul curatat, resimtind efectele senilei cu lama. Pana sa ajungem la cabana ne intampina pe partea stanga un alt fotomodel celebru.
Iesiti pe platoul de la cabana simtim din plin vantul intetit si temperatura scazuta. Lucrarile la cabana avansasera mult de la ultima noastra vizita, semn ca este inevitabila deschiderea ei anul urmator cu tot ce implica acest lucru. Nemultumiri legate de usoara accesibilitate clar exista, ideile despre cum o sa arate imprejurimile sau chiar varful fiind subiective. Dar am incercat sa nu-mi fac griji: din trei vizite pe varf doua au fost tacute si linistite deci probabilitatea ca acest fapt sa se repete este destul de mare.
Aici ne-am oprit putin sa ne bucuram privirea cu imprejurimile.
M-tii Grohotisului
Tigaile Mari si drumul spre varf.
Nu mai era mult pana in mica Lui curte, acei cativa metri patrati atat de primitori dar care iti ofera o priveliste super. Timp pentru depanat povesti nu prea mai era, vantul incepuse sa bata destul de tare si fiecare incerca sa ne concentreze pe pasul ce urma sa fie facut. Norocul era insa de partea noastra, nu erau nori, doar soare cu dinti si cerul aproape limpede. Venise momentul acela special de care este nevoie in ture: sa fii impreuna acolo cu vorbe putine, iar fiecare sa se concentreaza la drum si la gandurile proprii. Intorci doar capul din cand in cand sa vezi daca partenerii de tura sunt ok si mergi mai departe.
Trecem si pe langa micul dar mereu prezent tau aflat in stanga potecii spre Tigaile Mari
La rascrucea drumurilor de sub Tigai am scos cagulele, manusile groase si vorbele s-au transformat in gesturi. Incepem sa resimtim greutatea drumului spre varf, nu mai era mult, dar nici usor. Zapada viscolita iti plesnea fata si uneori trebuia sa ne intoarcem cu spatele sa putem respira in voie. Nu puteam tine cagula deasupra nasului pt ca se abureau ochelarii (mi-a folosit experienta in tura ce a urmat, atunci am folosit o masca, lucru mult mai util).
Vremea isi pastra limpezimea, asa ca admiram spre N-E tot ce ne ofereau inaltimile
De aici drumurile se despart: in stanga pe sub Tigaile Mari pana in Saua Tigailor pe marcaj CR si in dreapta drumul pe care noi il urmam, ocolirea tigailor pe partea nordica. Incepeau sa se iveasca ceva nori si ne dadeam seama ca nu va fi senin la nesfarsit, dar ne bucuram ca putem privi spre departari si ca nu invaluise ceata, deocamdata.
Gratie structurii geologice, in Ciucas nu te poti simti singur, mereu intalnesti formatiuni ciudate care te conduc in drumul tau. Fie ca urci culmea Bratocea-Ciucas sau Gropsoarele-Zaganu, ai mereu ce vedea si poti da frau liber imaginatiei atunci cand intalnesti acele constructii ale naturii care te saluta pe marginea cararilor. Ar putea fi inca un motiv in plus pentru care Ciucasul este preferatul meu, un munte in care peisajul difera in functie de pozitia soarelui. Urmeaza urcusul prin valcelul ce duce in saua dintre Tigaile Mari si Vf. Ciucas. Pentru ca ne protejau peretii de vant, ni se parea chiar cald:
Cu un an in urma era mai putina zapada:
Sus insa ne oprim, totul la superlativ, uitai de vant si de frig iar ochii sprijineau orizontul.
Am incercat si fotografii cu viscolul in fata insa era aproape imposibil.
Ne-am delectat privirea cu dantelariile unor „corali” la inaltime. Nu erau aceia consacrati dar erau dintre cei mai frumosi.
Chiar daca era frig si vantul batea cu simt de raspundere, parca impotriva instictului de conservare, nu aveai cum sa nu te opresti si sa nu observi cadourile oferite.
„Sa ne-amintim de munti cu nostalgie”:
De aici totul a inceput sa fie relativ, caci vremea isi scutura pletele cenusii. Se asprise si frigul iar norii se intreceau sa ne ajunga. Era acel tip de nori care fac caciula varfurilor, apoi culmilor pana imbraca tot muntele. Cum valatucii gri aveau drept companioni vantul si temperatura scazuta, ne simteam un pic pusi la incercare. Salutam in graba babutele care au de fiecare data despre ce sa-si vorbeasca.
Si intram in partea incetosata la acea ora a Ciucasului. Mult n-ar mai fi fost pana in varf, dar vizibilitatea scazuse alarmant. Chiar si linistea capatase alte profunzimi.
Pana sa intre totul in ceata am avut toti grija sa notam ultimul indicator spre varf, nu de alta dar nu puteam distinge clar mai departe de 1-2 metri. Speranta noastra sa vedem de sus totul se naruise. Un vant cainesc amestecat cu fulgi mici si intepatori isi reclama domnia, iar peste toate se asternuse ceata aceea „white out”. Am urcat toti trei pana la indicator tinand aproape si urmand reperele notate in minte.
Stiam ca varful e undeva inainte. Ciucasul pe care il asteptam de multa vreme, pe care il priveam cu pofta impreuna cu Olga de pe Baiului, era acolo undeva in frig si ceata. Realizasem ca sansele sa poposim acolo, sa luam o gustare, sa deschidem o bere si sa admiram frumusetile din zona se anulasera. Ciucasul ne primea zburlit, parca ne punea la incercare.
Acea jumatate de ora care s-a scurs de la urcarea spre ultimul indicator si apoi pana pe varf ne-a secat la propriu de energie si nervi. Unde mai pui vremea frumoasa de la inceput si gandul ca asa va fi pe varf. Am fost putin suparat pe El, stiu ca si Florin si Olga erau la fel. Unii dintre noi chiar aveau in minte renuntarea la ultimul sfert de ora de urcat. Dar fiindca formam o echipa, am continuat toti, fara ca nimeni sa aduca in discutie intoarcerea pana nu ajungem sus. Insa acestea au fost destainuirile facute dupa ce am revenit la cabana. Ne-am simtit ca la examen, era ca o cumpana, ma accepti asa cum sunt sau te intorci, eu nu-ti pot oferi mereu ce vrei. Pe la 16:30 am ajuns in punctul maxim al traseului, Vf. Ciucas (1954m). Cartile spun (intaresc si eu asta din proprie experienta) ca este locul cu cea mai ampla perspectiva din Ciucas, dar pentru noi a fost atunci punctul maxim al viscolului si al temperaturii scazute. Nu am rabovit prea mult acolo, numai cat am tras rapid cateva foto si m-am resemnat cu ideea ca trebuie sa cautam un loc mai ferit sa incercam o gustare rapida pana nu facem turturi (vantul accelerase bataia din aripi iar frigul ii tinea isonul).
Cu un an in urma ajunseseram acolo cu jumatate de ora mai devreme:
Nu avea rost sa repetam traseul integral de acum un an, adica pana in Saua Tigailor Mari si sa mergem pe sub Tigai pe CR deoarece vantul tocmai din NV batea de rupea. Varianta drumului pe care am venit ne oferea mai multa protectie acum cand nici soarele nu mai avea putere.
Si in drumul spre babe ne oprim sa mancam ceva. Totul a fost rapid, am share-uit batoane dulci, branza si sunca, chiar si o gura din cutia de bere carata pentru varf. Dupa cate o inghititura, am aruncat continutul in zapada. Acest moment mi-l va reaminti Florin in scurt timp.
Coboram repede valcelul.
Vantul si inserarea isi aratau efectele, incepuseram sa simtim ca ne ingheata mainile. Pentru ca ne-am scos manusile cand am mancat si le lasaseram afara in frig, acum fiecare facea exercitii de incalzire dar eu a trebuit sa ma bucur de un masaj, din partea Olgai, la nivelul degetelor care ma dureau. Atuci Florin mi-a amintit totul se datoreaza faptului ca am varsat berea cu ambele maini si de aceea am probleme. Incercam sa mai glumim ca sa nu dramatizam.
Trecem repede pe langa Tigai, ocolim cainii de la postul de seara alCabanei Ciucas si ajungem la coborarea spre Valea Berii. Cum spuneam inainte, omul cu lama a facut treaba buna pt el, a reusit sa ajunga cu masina sus, dar pentru noi a fost un chin acea coborare abrupta. Drumul pe unde trecuse lama si urcase apoi masina se transformase in patinoar, asa ca alunecam la fiecare pas. Singura scapare era sa gasim locurile in care lama muscase si din pamant, lucru pe care l-am facut la lumina frontalelor. Cerul se inseninase si acum era decorat cu stele dar luna era departe de a fi plina, asa ca albul zapezii nu ne-a ajutat mult si ne-am folosit licuricii pana la Silva. Am ajuns toti trei rupti de oboseala si secati de vant si frig. Olga se resimtea la genunchiul operat in vara de menisc, din cauza zapezii nu se putea aproxima adancimea pasului prin poteci si de multe ori calca mai adanc decat era calculat. Ne-am bagat direct la un vin fiert, apoi am mancat impreuna cu Alexandra si Cristina, am povestit cate ceva si am bagat somn. Ziua a doua era planificata pentru Muntele Rosu-Gropsoarele-Zaganu, dar am luat in calcul si vremea care nu tinea partea calatorilor.
Dimineata ne-am trezit greu, dar eu eram setat sa parcurg traseul stabilit. Cat timp am luat masa, Olga a anuntat ca se retrage iar eu am reusit sa-l mobilizez pe Florin la o tura scurta spre Gropsoare. Seninul care ne intampinase cu o zi inainte se transformase in gri:
Am plecat spre „Rascruce” urmand TR pe Muntele Rosu. Prima portiune de drum este destul de abrupta (o diferenta de nivel de aprox 200m). Urcam pe serpentine scurte printr-o padure rara de brazi pana la o mica statie seismica.
Chiar daca nu era totul cristal, se puteau distinge Bucegii in plan indepartat, iar mai aproape, spre SV, M-tii Grohotisului si Babesul.
Culorile parasisera zona pastel, asa ca erau deprimante la acea ora: cerul alb-plumburiu, tulpinile maro ale foioaselor dezgolite de frunze combinate cu verdele intunecat al coniferelor.
Iesind in golul alpin de pe Muntele Rosu ne intampina un vant puternic si rece dinspre SE. Ne opream din cand in cand sa ne tragem sufletul si sa scrutam orizonturile. Iarna isi intrase in drepturi iar noi incercam sa ne bucuram de ultima vizita in Ciucas pe acest an. Numele de Muntele Rosu se spune ca vine da la rododendronul (bujor de munte sau smardar) prezent acolo, ale carui flori explodeaza frumos vara dandu-i o culoare rosu-violet. Dar acum totul era galben, negru sau maro inchis si plumburiu. Ne-au salutat in fuga si corbii care veneau dinspre Gropsoare. Nici ei nu mai aveau chef de joaca pe acea vreme. Acum cand scriu si revad fotografiile totul ma duce cu gandul la poeziile lui Bacovia.
„Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.”
Bacovia - Decor
In fata ni se deschide poteca ce trebuia sa o urmam pana spre Rascruce si Gropsoare:
Spre nord-vest (stanga) salutam Tigaile Mari si Vf. Ciucas, acum avea capul in ceata.
Norii se apropiau si deveneau din ce in ce mai plumburii iar Cheia incepea sa se acopere de ceata.
Trecem de varful Muntele Rosu (1765m) si mergem pe partea nordica a versantului spre Rascruce. Pe aceasta portiune am scapat de vantul rece asa ca am mai incetinit pasul si am mai stat la povesti. Ne ajunsese oboseala pe amandoi din cauza frigului si a zapezii stranse in poteci. Rememoram tura de acum un an cand vremea era cu totul alta. Mie unul nu-mi displacea nici acum, chiar daca nu era ce sperasem. Era numai un alt decor pregatit de Maria Sa, Muntele.
Inca putin si am ajuns si la Rascruce. De aici se zareau cateva din frumusetile ce se intind de jur imprejur: Depresiunea Buzaului, Cabana Ciucas si Varful, Chirusca. Este punctul in care drumul se bifurca spre Saua Gropsoarele, Culmea Stancoasa si Culmea Gropsoarele-Zaganu. Dar iar incepuse sa ninga marunt si ne astepta un urcus direct pana spre vechile statii seismice, cu vant puternic din dreapta.
Acum la adapostul casei si cu dorul de munte nu pot decat sa visez:
„Cand iar începe-a ninge
Ma simt de-un dor cuprins.
Ma vad, pe-un drum, departe,
Mergand, incet, si nins.”
Bacovia - Ninge
Am ochit statiile si am pornit spre ele. Am stabilit sa mergem spre cea din dreapta (vest) deoarece asezarea intrarii bloca vantul si puteam sta putin sa mancam si sa ne incalzim daca se poate spune asa. Ninsoarea se intetise si fulgii iti biciuiau fata. Nu am mai pus cagula ca sa nu ma enervez iar cu aburirea ochelarilor asa ca am urcat intorsi intr-o parte, cu fata spre est. Cand am intrat in micul adapost a fost ca si cum am fi intrat intr-o cabana incalzita. In lipsa vantului puternic ni se parea ca este foarte cald, am dat gecile jos si am scos putinul pe care il carasem dupa noi, sa mancam. Nu imi era foame dar trebuia sa ma alimentez cu ceva.
Aceasta este gustarea impartita de cei doi tovarasi de drum acolo, pe acea vreme caineasca. Parca eram la cabana si mancam ce aveam in traista. Uitaseram de ninsoare si de vant. Chiar incepuseram sa ne gandim cum e noaptea acolo cu un sac de dormit de -15 grade si usa inchisa daca alta varianta nu ai. In stalpul din mijloc se auzeau batai sistematice. Am iesit afara sa ma uit daca nu se balangane ceva dar nimic nu arata ca asa ar fi fost. Fir nu am observat sa treaca prin acel stalp ca sa aiba ce se zbate, asa ca am concluzionat ca sunt piticii din adancul muntelui care au fost uitati acolo odata cu dezafectarea statiilor. Am stabilit amandoi sa ne intoarcem, trecuse de ora 14 si nu mai aveam unde sa continuam pe acea vreme. Ne astepta si lungul drum spre casa. Am parasit cu parere de rau adapostul ocazional cu regret, la acea ora era foarte bine in el.
Coborarea am facut-o rapid, pe unele portiuni fiind chiar fuga. Stiam ca daca ajungem pe partea nordica a Muntelui Rosu sau in padure vom scapa de vantul rece care venea impreuna cu alaiul de fulgi inghetati. Ciucasul incepuse sa se echipeze de iarna.
In timp ce coboram am sunat fetele si le-am spus ca ne intalnim la caldura in sala de mese la un vin fiert. Pe frigul ala nu visam decat o soba incinsa si aburi cu arome. Am ajuns ok, si ne-am bucurat de cum am intrat de caldura primitoare a cabanei. Am stat la povesti, in timp ce noi balauream pe coclauri, cele trei fete se dadusera cu sania, facusera un om de zapada si ingerasi.
Am salutat batranul Ciucas si am pornit spre casa fiecare cu impresiile proprii adunate despre aceasta tura. Nu a fost chiar cum speraseram dar poate asta a fost farmecul. Aceasta vizita a consumat o mare parte din energia si nervii nostri, dar am avut parte de liniste si de momente frumoase in gradina Ciucasului, ultima tura acolo pentru anul ce urmeaza sa se incheie. Fiecare cred ca si-a gasit atunci „castelul”, asa cum l-a inteles sau cum l-a simtit.
Odata cu zapada a venit si pofta unei ture pe platoul Bucegilor, tura ce s-a dovedit pana la urma a fi pe urmele carpatistilor ce au participat la atelierul de prim ajutor (pe care inca odata nu am apucat sa-i intalnesc) si care s-a terminat cu o coborare pe Valea Urlatorilor. Ei dar despre asta in viitorul jurnal.
Cum este ajunul sarbatorilor de iarna noi nu putem decat sa speram ca la anul veti fi toti sanatosi, veti avea ture faine si luminoase, si muntele va va face cadouri frumoase.
„Gandul sa va duca doar spre zari senine
Sau spre-o noaptea alba traita langa foc.”
Olga si Andrei
Mai multe fotografii: https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/Ciucas2628Noiembrie2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu