luni, 22 noiembrie 2010

Baiului - Din Sinaia spre Secarie


Toamna este pe trecute, hainele-i elegante s-au asternut ca plapuma peste trunchiuri si  radacini, insa dorul de colindat e mai verde ca niciodata. Alegerea traseului s-a facut de la sine, pentru ca ne mai ramasese un drum de facut, o tura care sa incheie cumva Baiului spre partea sudica.  Am primit in plus un apus de soare in Secarie si am trimis un salut spre Sorica in timpul coborarii. Dupa tura anterioara ( http://www.carpati.org/jurnal/baiului_-_prin_valea_rea_si_cumpatu/2145/ ) ne propusesem partea sudica, o continuare fericita a tuturor traseelor strabatute in acest an prin M-tii Baiului. Chiar daca noi am parcurs creasta in trei etape – iesirile au fost de cate o zi, intotdeauna ramane loc pentru imbunatatiri. Daca ar fi sa aleg din nou o tura in Baiul Mare (Azuga- Secarie) nu as opta pentru parcurgerea integrala a crestei principale de la N la S sau invers, ci m-as multumi cu particele din acest munte primitor, in care sa urc si sa cobor  pe salbaticele picioare care te conduc spre culme. In plus, aveam o jucarie noua in teste, Nikon D5000.

Cum spuneam, ne astepta o tura de creasta sudica, cu pornire din Sinaia si sosire… unde o da Baiul – planul de acasa prevedea Comarnic. Calendarul indica toamna tarzie, ceea ce se insemna ca nu vom mai gasi aceleasi culori stralucitoare, dar aveam promisiuni de vreme propice.

Participanti: Olga si Andrei, mereu pe drum, singuri in tura daca cercul nu poate fi completat de prietenii rodati in traseele anterioare. Aici cred ca ar fi mult de povestit si derapat.. cert este ca asa am ales sa mergem pe munte, si daca nu avem companie, ne suportam reciproc si optam pentru singuratatea turelor in doi. Ei, a fost doar o gluma dusa la extrem… pana la urma o tura in doi este ca un examen. Ce poate fi mai frumos si mai palpitant decat un traseu de 8-13 ore pe zi? Acolo pe munte cu toate ale tale, si doar un suflet care sa ti le accepte… Includ aici drumurile facute alaturi de Florin cand Olga se lupta cu meniscul sau se refacea dupa operatie. Dar la fel de frumoase au fost si turele de “grup” – numite asa atunci cand eram 3, 4 sau 5 persoane.

Traseul ales:

Urcare din Sinaia pana la Cabana Piscul Cainelui apoi la Vf Piscul Cainelui (1658m)  si de acolo Secarie pana in vatra si coborare in Comarnic . Studiasem iesirile din traseu pentru situatiile neprevazute sau pentru cazul in care se innopteaza si nu mai ajungem in Secarie iar rezultatul a fost multumitor, avem ceva variante.

Ca de obicei ne facem temele: printat harta si descrierea traseelor, parcurgerea jurnalelor. Exista un singur inconvenient… deoarece urma sa inchidem sudica de Baiului ne astepta din nou o tura de peste 10 ore de traseu cu tot cu balaurit si foto (asta insemna ca iar ne prinde noaptea pe carari de munte)…grosso modo: ora 05:30 plecat de acas – 23:00 sosirea (aproximativ).

Ajungem in gara din Sinaia la 08:30, ne echipam si pornim spre traseu. Am mers putin pe sosea spre sud (Comarnic), apoi, dupa ce am intalnit marcajul Punct Albastru, am virat dreapta. Drumul este limpede si te conduce la Cabana Piscul Cainelui iar de acolo sus, pana la iesirea din padure (semnele sunt si dupa cabana, pana sus pe Picior). Era liniste pe drumul forestier la acea ora… Nu a mai fost risipa de copaci colorati si frunze sclipitoare ca in Baiul din urma cu doua saptamani, acum era golas, majoritatea hainelor fiind daruite pamantului. Dar inca se dovedea atragator.


Incalzirea o facem repede caci drumul incepe destul de sustinut chiar daca se declara forestier. Parcurgem serpentinele stranse in liniste pana ne obisnuim cu efortul, prea ne luase panta din scurt.  Este unul din acele momente in care amandoi alegem tacerea; pana ne gasim un ritm, vorbim cat mai putin. Intrarea difera de aceea din Valea Rea, acolo am avut parte de un inceput lejer si am culminat in abrupt, acum incepe sustinut de la start. Asteptam nerabdatori continuarea.


Dupa ce ne acomodam, dam drumul povestilor si parerilor despre drum. Cat de mult s-a metamorfozat muntele in doua saptamani. Frunzele erau mai mult pe jos decat in copaci, si foarte “crispy”, moarte domne’, moarte de-a binelea. Cum pana la cabana poteca nu prezinta ceva special, ne bucuram de alternarea serpentinelor si aruncam priviri spre Sinaia prin ferestrele frunzisului – asa apreciem diferenta de nivel. Ajunsi la cabana nu avem cum sa nu fim dezamagiti de stalpul pus in drum, stapanul face cunoscut lumii care ii este proprietatea.


I-ar fi fost greu sa scrie si “Bine ai venit strainule” ?



Constatam ca marcajul se continua pe drumul forestier care evita cabana (cred ca a fost marcat special ca sa nu deranjezi proprietarii). In descrierile din cartile vechi drumul se continua din spatele releului aflat langa cabana si este recomandat un popas la cabana pentru a admira peisajul ce se deschide spre Sinaia. Asa ca noi am facut ce am citit… am intrat spre cabana strajuita de un tun (nu de jucarie ci real) si am descoperit privelistea ce se deschidea spre Bucegi. Un alt tun domnea si aici.



Probabil ca omul era mistuit de pasiuni militare sau isi pregatea scutul antiatomic. Gasim imediat releul si semnele ce porneau din dreptul lui. Poteca se continua abrupt asa incat forestierul pare joaca de copil pe langa abordarea pieptisa care urmeaza. Mai facem cateva fotografii


Doar eram in teste. Zarim si un personaj care iese din cabana, il salutam amandoi si… uimire: nu raspunde ci continua sa se uite tamp spre noi pana ne indepartam. Cred ca voia sa se asigure ca nu am plecat cu tunurile in spate. Ei, asta este, inca o cabana transformata in “Proprietate privata”.

Privim sre cer si multumim ca el este inca liber, la fel ca si traseul pe care il vom urma.



Drumul se mai cuminteste dupa acel urcus sustinut, incepi sa te simti mai bine si sa privesti stanga-dreapta, sa auzi ciripituri si sa observi jocurile pasarilor printre copacii dezgoliti. Am urmarit chiar si o ciocanitoare neagra cu mot rosu aprins care nu s-a lasat fotografiata. Deja te simti acasa, e liniste, nu mai sunt cabane, drumuri pietruite, si incercam sa identificam, printre frunze, repere de pe creasta Baiului.


Continuam ascensiunea spre golul alpin ce se deschidea pe Piciorul Cainelui. Intalnim cateva exemplare de copaci batrani care cine stie cate povesti au adunat sau de cati calatori au fost priviti. Cert este ca pe noi ne-a incantat prezenta lor, aratau ca niste batrani intelepti ce au adunat la sfat copacii mai tineri.





Ne apropiem de marginea padurii si poteca se lateste pe masura ce copacii devin mai rari. Ajunsi in golul alpin am deviat putin in dreapta (sud) pentru un mic popas si observarea imprejurimilor. Exista acolo o masa de lemn cu banci unde poti sta putin si o poienita plina la acea ora de ciulini uscati. Cat despre priveliste, incomensurabila, spre vest Valea Prahovei iar mai departe Babesi si Paduchiosu (daca gresim asteptam corecturi)



Era frumos, liniste si foarte mult soare. Si cald, mai mult decat excelent pentru noiembrie. Am stat in acea poienita admirand imprejurimile, culmile si vaile, cu ochii in harta incercam sa identificam fiecare element (atat cat ne pricepeam si noi). Dar gata cu poezia, ne astepta un alt segment din urcusul spre Piscul Cainelui.



In dreapta Culmea Gagul (Mare si Mic) si Valea Cainelui.



 Iar ni s-a confirmat ca amandoi preferam golul alpin in schimbul potecilor prin padure. Iar Baiul are ce oferi din plin odata ce ajungi sus. Piscul Cainelui se afla undeva in jumatatea de sud si accesul spre el se face pe unul dintre picioarele lesne de abordat. Privind harta, se observa ca poti ajunge in Baiul Mare din Valea Prahovei dintr-o multime de carari: incepand cu Azuga (sau Predeal daca ai suficient timp la dispozitie) si terminand cu Comarnic.  Din Azuga se poate incepe direct pe partia Sorica sau prin padure, Busteniul iti ofera unul dintre putinele drumuri marcate (culmea Zamora) iar din Sinaia pana in Comarnic posibilitatile sunt multiple, vai si culmi adiacente nemarcate. Nu degeaba circula vorba: cum sa te pierzi in Baiului? Revenind la ale noastre, mai aveam drum de strabatut pana pe Piscul Cainelui unde urma popasul principal al turei. La 20 de minute dupa reluarea urcusului ne vedem nevoiti sa facem inca o pauza. Eram undeva spre finalul piciorului, acolo unde padurea dispare aproape in totalitate si unde incepe senzatia de nemarginit. Am aruncat rucsacii, am scos apa si dulciurile dar si aparatele foto (pot testa 55-200 spre Bucegi). Spuneam despre temperatura, ei bine, era neasteptat de cald si facuseram greseala sa nu luam la noi tricouri cu maneca scurta. Asa ca, imbatati de caldura, ne rasfatam in soare si stam la vizionat, plimbam privirile de jur imprejur.

Bucegii se ofera limpezi si fara nori, toata creasta e lesne de observat. De la Cota 2000 si Furnica



  pana la Varful Caraiman si naravasa Costila care parea linistita asa, scaldata in soare



Putine senzatii concureaza cu aceea in care stai intins in iarba uscata, simti soarele cum te mangaie si muntele cum te primeste in curtea lui oferind tot ce are. Uiti atunci de tot ce ai lasat acolo “jos”, te uiti unul la celalalt, iti strangi mainile, zambesti si realizezi ca sunt momente in care cuvintele nu-si au rostul.

Salutam locurile vizitate cu doua saptamani in urma, Valea Rea, Cumpatul si Baiul Mare



Si repornim la drum. Un drum care incepea sa fie putin mai solicitant deoarece am optat pentru poteca ce duce direct spre pisc si nu varianta ocolitoare prin dreapta, pe langa stana. Cand alegi traseul pe care urcam noi, sunt cateva portiuni in care esti indus in eroare, speri sa ajungi rapid in varf dar  sunt de urcat 2-3 culmi pana la Piscul Cainelui, culmi care iti par mereu ca fiind „Varful”.

Venim de departe



Si mergem departe



Tocmai in zare sus la castel



Cum spuneam, am avut cateva portiuni in care ne imaginam ca am ajuns, si descopeream ca mai era inca un urcus. Am fi fost mai putin surprinsi daca reciteam sciptele: “Se trece peste doua varfuri mai mici”, dar cine sa lectureze? La un moment dat ne-am adus aminte ca suntem in Baiului, ca nu degeaba este traversat de un forestier si ca nu degeaba unele cai de acces sunt foarte prietenoase. In soare si liniste am auzit la inceput un zumzait care apoi s-a transformat in… motor de ATV. Fiind vremea super cred ca au simtit nevoia sa-si scoata caii putere la aer (si din ce am observat astia sunt tare mandri de ei cu ce fac, pentru ei e o mare provocare sa zbarnai motorul pe munte). Si iar ne-am intrebat: daca pica la vale il ajutam? Chiar, cum cari un motor rupt de acolo? Ei, duca-se…

In drumul spre varf observam in dreapta stana pe langa care trece drumul de ocolire al piscului



Pe la ora 14 ajungem (in sfarsit!) la Piscul Cainelui dupa 2 culmi care te pacalesc si un urcus destul de sustinut pe parcursul caruia trebuie sa ai ceva umor pus la pastrare sa casuni pe prima sau a doua culme. Da, eram sus, eram pusi pe povesti si invartit de jur imprejur, pe ochit fiecare punct din departari. Nu batea vantul, nu era frig, soarele te orbea, era perfect daca pot spune asa ceva. Am aruncat tot de pe noi (rucsaci si haine mai groase, nu va ganditi la prostii) si ne-am intins acolo, fiecare cu gandurile aiurea, povestind, observand si multumind Lui pentru ca reusea sa fie, inca o data, gazda excelenta. Nu trebuie sa fie mult pt a te simti fericit si a prinde momentul. Nu trebuie sa ai averi, nu trebuie sa mergi la capatul lumii, ai nevoie doar de tine si de tovarasi de drum frumosi. Baiului, acest munte “mic” in comparatie  cu Bucegii sau Ciucasul pot oferi un intreg spectacol. Acolo am simtit iar rasfatul Baiului si am salutat corbii, cei doi corbi care stapaneau partea sudica dinpre varful Baiul Mare si care se intalneau cu ceilalti doi veniti dinspre Culmea Zamora pe varf si se jucau deasupra Vaii cele Rele. Ne incerca un sentiment de “acasa”, ferestrele erau deschise, nu trebuia decat sa stam si sa ne bucuram.

Bucegii si Piciorul Cainelui pe unde am intrat



Valea Cainelui flancata in dreapta de Piciorul Cainelui si in stanga de Gagu



Spre nord drumul pana spre Baiul Mare, coborarea pe Cumpatu si Valea Rea



Ramane estul cu Steiasa si casa pe piloni, Grohotisului si Ciucasul pe care am asteptat sa il salut de acolo de sus cu gandul ca voi ajunge anul asta din nou pe la el. Trebuie sa recunosc, am o atractie aparte pentru Ciucas, acest lucru nu trebuie explicat, dar este ceva acut care se inteteste atunci cand il privesc de la distanta. Pot spune doar ca iubesc Ciucasul, cu tot ce este el si mai ales cu acele formatiuni ancestrale, ivite de undeva din adancul lui pentru a ne face sa-l privim, sa-l apreciem si sa ne dorim sa-l cunoastem.



Si tocmai pentru el am adus sus un recipient, ceva fara rost pentru altii dar cu mare valoare pentru mine, un salut adus Ciucasului in pacatosenia mea pe munte.



Cum stateam noi acolo in soare bucurandu-ne de fiecare clipa auzim iar zumzet de motor. Numai ca acum parca nu trecea, venea direct spre noi (ne auzisera cand dadeam marunt din buze?). A aparut dinspre Mierlei si s-a bagat direct spre noi, hotarat tare.



Acu’ ce sa faci, daca omul vine si te saluta pe fond de motor turat il poti alunga? I-am facut un semn si a oprit pana la urma uruitoarea si fumul, ca sa ne putem intelege.  Venea din Doftana dar nu prea stia unde merge. Trebuia sa intalneasca alti motoristi cu care sa faca tot Baiului. Am dat sa scot harta dar m-a oprit: “nu le am eu cu astea, trebuie sa ajug la capat”. Capat am inteles ca era Sorica. Asa ca i-am punctat cu degetul pe unde avea de mers (cica era cam mult pt el) si a luat-o din loc. In sfarsit, iar liniste. Insa clepsidra cernuse destul nisip, noi mai aveam destul de mers, asa ca trebuia sa o luam din loc.

Salutam corbii care nu ne raspund cu un “nevermore” , ce-i drept nu pomenisem nimic de Lenore.


Facem o fotografie de grup



Si una ceva mai serioasa



Apoi o luam la picior, era aproape ora 15:00. Am stabilit sa mergem pana in Secarie indiferent de ora la care vom termina traseul. Urma sa trecem pe langa Vf. Vornicul, Mierlei, Razoare iar pe Doamnele sa facem stanga spre punctul final. Pana in Comarnic vedem noi dupa aia ce facem… Lasam Valea Cainelui



Si o luam mai repejor la pas, de aici este mai mult coborare, stanga-dreapta vai si picioare. Intalnim un grup de biciclisti care urcau destul de greu pe grohotisul dintre Mierlei si Razoare. Acolo unde se despart drumurile (Secarie sau coborare pe Doamnele pana in valea Prahovei) ne-au asteptat cateva exemplare de cai lasati liberi. Erau frumosi in singuratatea lor, se uitau curiosi spre noi mai sa vina atunci cand vorbeam cu ei.

“Cine n-a stiut pastra Caii liberi peste veac Are inima mai grea Si-i la suflet mai sarac”



In stanga vedem Doftana si Secaria, releul si exploatarea de piatra. Soarele cadea spre asfintit, valea se umpluse de fum, era liniste, era frumos.



Incep sa se iveasca odaile din Secarie. Aceste odai sunt casutele  din deal ale celor care au pamant acolo, casute folosite in sezonul muncilor la camp. Multe din ele arata ca niste case abandonate, au un aer misterios si sinistru.



Intram in sat la ora cand satenii se intorceau cu vacile de la pascut, soarele scapata spre apus, in aer pluteau mirosurile satului si danganeau talangile. Incercam un sentiment placut de „la tara”.  Drumul spre vatra Secariei merita facut, dupa o zi intreaga de balaurit pe munte sa ajungi acolo este o desfatare. Pacat de ceea ce se va intampla cu aceste locuri, pacat de uratenia pe care oamenii o vor aduce aici, pacat de planurile ce vor transforma acest frumos coltisor intr-o alta statiune de pe Valea Prahovei. Pacat ca cei care vor face asta s-au nascut si inca respira. Oare vor disparea si toate acestea? Oare ceea ce am vazut acum amandoi, pe un drum de seara, va ramane doar o simpla amintire? Imi doresc din tot sufletul sa nu fie asa, este mult prea frumos.


De-a lungul timpului, am aflat ca in Secarie casele nu se vand oricui chiar daca sunt lasate in paragina, darapanate, nimeni nu vinde strainilor. E ca o lege nescrisa, daca cei care mi-au povestit la fata locului au gresit, atunci gresesc si eu.

Am mers spre centrul satului alaturi de cei ce-si manau vacile spre casa, cainii care ne dadeau prietenosi tarcoale (mergeau pe langa noi si ne acceptau ca pe niste fiinte din partea locului), si batranele care se intorceau de prin odai. Spre apus se defasura spectacolul.



A fost  o adevarata placere sa parcurgem acel drum la ceas de seara. Oamenii erau draguti si nu am rezistat sa nu-i intreb cat mai e pana la vatra, de unde pleaca masina spre Comarnic. Si am primit mult asteptatul raspuns, oare cati dintre voi nu ati primit acest raspuns?: „Imediat aici, mergeti pe drumul asta si ajungeti imediat”, acel raspuns care ascunde o mare aproximare de loc si timp, acel raspuns la care te astepti in asemenea momente si totusi mi-era dor sa-l aud. Acel imediat a durat cam o ora, dar am trecut prin toate cotloanele satului, am fost salutati de copiii care alergau pe ulite si de cei care isi manau vacile in curte. Mergeam pe intuneric si nefiind lumina aprinsa pe ulite (economie?) nici noi nu am vrut sa-i deranjam cu frontalele aprinse. Se auzeau urari de buna seara de peste tot si raspundeam mereu zambind, ne incerca un sentiment placut. Povesteam impresiile si ne lasam dusi de drum spre podul de unde incepe drumul spre Comarnic. Secarie nu ne este necunoscuta, dar pe noapte nu o mai strabatuseram, o noapte fara luna si fara iluminat public. Am cazut de comun acord sa facem autostopul cand ajungem la pod. Era deja ora 18:20, mai aveam cam 8 km pana in Comarnic si mergeam de vreo 9 ore. Am vazut doua faruri, am intins mainile cu bete cu tot si minune, primul semn, primul succes. Un Q7 alb:”Ne luati si pe noi pana in Comarnic?”, R:”Pai opream daca nu vroiam sa va iau?”

Am aruncat repede rucsacii sus, eu am urcat in fata - ca asa e frumos fata de cel care ne ducea, si drum intins. Dintr-o scurta privire aruncata ceasului ne dam seama ca putem prinde microbuzul de ora 20:00 spre casa. Am apreciat mult atitudinea celui care s-a oferit sa ne duca pana in Comarnic. Playlist-ul afisat pe bord era suprasaturat de manele. Dupa ziua care trecuse cred ca asta ar fi pus capac, dar uite ca nici nu s-a gandit sa apese butonul de play si pentru asta i-am multumit in gand tot drumul. Dupa ce am coborat am glumit cu Olga, doar vazuse si ea lista luminoasa de pe bord. Am stat la povesti cu omul tot drumul, nu locuia in Romania din cauza spagilor. Avea o mica afacere in zona, antrenament pentru firma ce o detinea in Olanda. In 10 minute am aflat multe despre o exploatare forestiera, timpul propice de munca si ce spagi se dau pe la noi pt un contract cu Romsilva. Ne-a oferit si un exemplu: pentru un contract mai serios in care omul investea utilaje moderne i se cer 50.000 euroi. Cam mult nene.

In Comarnic ne-am despartit, el o lua spre Brasov insa ne-a lasat impresia ca daca ar fi mers  spre Bucuresti ne-ar fi dus pana acasa.

In 10 minute dupa ce ajungem in statia de microbuze, ajunge si cursa pentru noi, in plus, erau locuri libere. Urcam sfarsiti de oboseala dar multumiti. Fusese o tura faina, plina de soare si carari senine. Reusisem ce ne-am propus: sa terminam partea sudica a Baiului, vizitaseram locuri frumoase, ne pierduseram in amurgul placut dintr-un sat ce se ambitioneaza sa ramana „primitiv”. Iar acum, cand termin acest jurnal, realizez ca sunt sanse 50% ca saptamana viitoare sa mergem in Ciucas, doar astept de ceva vreme reintalnirea cu dansul.

Inchei cu sfatul de a va rupe ceva din timp sa vizitati Baiului atunci cand puteti, e un munte care merita sa fie bagat in seama, un munte care are multe de oferit daca ii acordati putina atentie.

Olga si Andrei va doresc mult soare pe drumurile vietii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu