Ca documentatie am folosit cartea domnului Mihai Ielenicz de unde am printat descrierea traseelor si harta. Este bine cunoscut faptul ca traseele din Muntii Baiului sunt sarace in marcaje (“sarace” fiind un termen bland), cele mai folositoare ramanand tot semnele forestiere ce marcheaza drumurile spre creasta. Acesta ar putea fi considerat avantaj, deoarece excluzand zumzetul ATV-urilor de cum trece zapada pana incep scolile, in restul timpului este destul de liniste, aspect pe care nu poti sa-l reclami la fratii mai mari, Bucegii.
Si uite asa, in 23 octombrie 2010 Olga si Andrei au pornit prin M-tii Baiului in cautarea culorilor ce numai toamna stie cum sa le potriveasca pe frunzele copacilor si prin fanate. Chiar daca traiesc in umbra vestitilor Bucegi sunt precum apele adanci: extrem de sfiosi si linistiti la prima vedere si totusi atat de palpitanti cand ii parcurgi la pas. In plus, acum erau gatiti de sarbatoare: foiasele se inspirasera din carnalul brazilian, pe cand coniferele reuseau sa pastreze o aparenta tinuta office.
Sa revenim la momentul plecarii: stabilisem, de cu seara, sa “prindem” microbuzul de 6:00. Anterior am observat ca este cea mai buna solutie, pana la 8:30 suntem in traseu. Dar, n-a fost sa fie, oboseala acumulata si-a spus cuvantul, am ratat microbuzul de 6:00 si l-am prins, la mustata, pe cel de ora 7:00 (o ora conteaza mult cand se insereaza devreme).
Ajungem in gara Sinaia dupa 9:20, ne echipam si, la indrumarea unui localnic, o luam spre nord (Busteni). Dupa aproximativ 800 m, pe dreapta, la confluenta raului Prahova si paraului V Rea, ne indreptam spre intrarea pe Valea Rea. Podul de piatra peste Prahova din descrierea traseului nu mai este practicabil
Dupa ce parasim soseaua, intram prin santierul in care se executau lucrari de amenajare la confluenta dintre Valea Rea si Prahova, loc prin care ne-am putut strecura sub privirile adormite ale muncitorilor din zona. Toamna se instalase hotarat in padure iar paleta de culori afisata garanta ca spectacolul va fi frumos, noi deocamdata indeseam pasii sa scapam de elemental urban.
Lasam Prahova in urma si ne inscriem pe drumul forestier care ne va fi tovaras o lunga portiune din V Rea. Nici nu realizam cand s-a facut atat de liniste, suntem la cateva sute de metri de Sinaia si singurele zgomote vin de la caderile de apa (conform inscrisurilor de pe betoane in 2007 s-au efectuat lucrari de regularizare a apelor paraului), completeaza pasaretul care ofera (inca o data) vestitul concert pentru urechi si inimi, dar si dinspre frunzele ce imbraca pietrele drumului. Cele din urma se ofera calatorului fara inhibitii: imbatate de culoare fosnesc misterios la fiecare pas, ca o soapta ce ti se insinueaza in suflet si te tot indeamna sa mergi mai departe. Am realizat atunci ca ne astepta o tura faina in care noi trebuia numai sa ne bucuram si sa multumim pentru ceea ce ni se oferea.
Ne intrebam de ce Valea Rea s-a ales cu asa nume, doar trecusem de prima jumatate de ora si nu parea deloc “cainoasa”. In acelasi timp, ne dadeam seama ca diferenta de nivel pe care o avem de urcat (undeva la 800m) trebuia sa inceapa de undeva, si ne tot intrebam cand vine momentul caci drumul urca lejer. Alternam povestile “din aduceri aminte” cu impresii la cald, si observam ca apa stransa la un prag avea o culoare cum rar ti-e dat sa vezi. Am stat si ne-am minunat… “uite ca se poate si la noi”
Drumul forestier castiga usurel in altitudine si se impodobeste din ce in ce mai mult cu frunze; are si de unde sa se inspire, dealurile ce-l strajuiesc sunt gatite ca de sarbatoare.
Povestile si parerile despre traseu reprezentau principala noastra preocupare, in rest, paseam in liniste, departe de lumea “dezlantuita”. Era loc si timp din belsug sa ne bucuram inca odata de cadourile muntelui.
Valea Rea serpuieste prietenos pana la momentul in care ti se deschide abrupt vederea spre golul alpin, si atunci intrevezi cam ce te asteapta.
Ei dar nu-i bai, suntem in Baiului si vrem sa ne salutam face-to-face cu Baiul Mare. Din cand in cand, cate o pala de vanticel ne punea pielea la incercare, chiar daca era senin si soarele ne orbea. Dupa ce depasim o pajiste larga, drumul forestier se ingusteaza si apoi se sfarseste brusc; asa ca noi traversam albia raului si urmam o pseudopoteca ce margineste alternativ cate unul dintre maluri. Cu raul ghid pe sub talpile bocancilor castigam inaltime – si scapam de angoasa diferentei de nivel.
In stanga se contureaza Muntele Cumpatul iar in fata se deschide, in toata splendoarea, Valea Rea si urcusul final. Dar pana acolo aveam sa ne impletim picioarele prin grohotis si sa vedem cum apa se strecura printre pietrele grohotisului umed si inghetat. Ce avea sa urmeze?
Ei hai ca nu e asa greu, doar ni se pare… am mers prea lejer si relaxat pana acolo, natura gatise totul, trebuia sa platim cu efort punerea in scena. Dar merita din plin, cerul era fara nori si toate culorile pareau ca au prins viata.
Realizam ca urcusul se accentueaza si avem destul de adaugat in altitudine, dar cum nu ne grabea nimeni… ne bucuram de frumos si completam cu ideea ca nu conteaza daca prindem ceva ore de intuneric (atunci era usor de spus)
Fixasem cap-compas culmea Baiului, deoarece din vale se desprind destule variante de acces in creasta. Undeva in stanga (pe Culmea Cumpatului) am inteles ca primavara cresc spontan o multime de narcise. Asa ca trecem in plan sa vizitam (la anu’) si delicatele flori din Poiana Narciselor. Urcusul devine din ce in ce mai abrupt, dar ne racorim privirea in mici cascade si inseram scurte pauze care au drept pretext analiza geologica a zonei.
Ei si de aici urmeaza urcarea libera. Poti alege varianta care te avantajeaza, ai toata valea la dispozitie. Tot ce parea usor la inceput ajunge spre final sa stoarca oftaturi. Chiar daca inclinatia pantei creste in grade, de fiecare data cand privesti “spre in jos”, descoperi in Valea Rea frumusetea vazuta din alte unghiuri. Chiar daca tin piept privirii, Bucegii isi dezvaluie creasta bucatica cu bucatica. De aici, povestile se raresc, ele sunt inlocuite de sunetul cadentat al pasilor. Nici ochii nu mai alearga pe contur de frunze, au fixat culmea si tin bine de ea. E fain sa observi ca in Baiului gasesti ceva provocare si nu numai simple drumuri forestiere. Nici temperatura nu statea locului, frigul transformase cascadele in “icefall” iar vantul incepuse sa ne ciupeasca indraznet de obraji.
Mult a fost
Putin a ramas
Cum padurea ramasese mult in urma, trebuia sa fim atenti unde si pe ce calcam. Portiunile de grohotis alternau cu cele acoperite de iarba inalta. Din cand in cand apareau si riverani sa faca bai de soare.
Urcusul pe bucata aceasta a parut lung si solicitant din cauza ca vedeai culmea in fata, si privirea alearga mai repede decat pasii, asa ca te intrebai cand o sa ajungi acolo si cat naiba mai ai de urcat dupa un traseu atat de lejer. Inotam pana la genunchi prin iarba uscata, ne impiedicam la denivelarile strategic amplasate, asa ca fiecare si-a ales varianta care-l avantaja. Cand nu ne mai zaream, ne opream si ne strigam. Eram impreuna acolo dar aveam independenta oferita de El. De multe ori, o vizita este reusita atunci cand poti pleca pe drumul tau, drum care sa nu se departeze prea mult de cel al coechipierilor dar care aduce membrilor turei linistea in care sa se regaseasca.
Olga a optat pentru drumul spre cascada de gheata iar eu am ales partea stanga, pt a putea privi de sus spre dreapta toata desfasurarea traseului.
Florile de stanca incep sa-si faca aparitia, semn ca trebuie sa uitam padurea colorata si sa ne obisnuim cu vantul sec de platou si frigul ce aveau sa urmeze. Insa nimic nu poate stirbi bucuria cerului senin si a zarilor albastre intr-o scurta evadare de-o zi.
Sus ne-au asteptat inteleptii corbi cu turele lor prestabilite intre Baiul Mare si Cumpatul. E o senzatie aparte sa-i vezi plutind deasupra varfurilor peste care strajuiesc, se le auzi croncaniturile si sa-i observi cum reapar atunci cand te faci pierdut in iarba. Daca ai rabdare cateva minute poti observa traseul lor peste varfuri, punctele de intalnire si zonele de influenta ale fiecarui grup. Este momentul in care ii recunoasti ca unici stapani ai acelor locuri.
Am lasat in spate nabadaioasa Vale Rea.
Si ne-am indreptat spre o culme ce parea mai inalta. Fara sa putem intreba pe cineva “nu va suparati, care este Varful Baiul Mare?”, am stabilit ca e peste tot in zona. Partea din documentatie in care scrie ca piscul este marcat cu o baliza nu mai are acoperire in realitate. Aceasta este zona, vazuta mai tarziu la coborarea pe Cumpatu.
Sus, dupa cum spuneam, frig si vant dar pauza de fotografii si contopirea cu zarile sunt „must-have”. Am prins una dintre acele zile speciale, super senin, in care pana si crampeiele de nori albi pentru decor sunt rare. In schimb, era o pacla insistenta care taia putin din limpezimea orizontului. Ne-am retras spre partea estica si ne-am lungit pe iarba cu rucsacii sub cap, sa ne adapostim de vant. Asa ne puteam bucura de tot peisajul ce se asternea spre nord-est-sud fara sa dardaim. Ara atat de liniste si atat de munte incat uitai de tot si toate. Chiar si cu ochii deschisi aveai senzatia ca esti intr-un vis. Pentru ca tipul acesta de surprize nefortate ti se ofera in locuri unde nici nu te astepti, este bine sa le primesti la fel de natural si sa multumesti gazdei pentru cele oferite. Singura sursa de zgomot o reprezentau aripile corbilor care survolau periodic varfurile si ne provocau sa-i urmarim din priviri.
Am incercat sa prind ceva cadre cu ceea ce ne inconjura.
Bucegii, mandri si in toane bune, nici macar Costila sau Omu nu aveau capul in nori.
Postavaru si Piatra Mare spre Nord
Si… Ciucasul, splendid cu ale sale bineconturate culmi. Am stat si l-am analizat temeinic atat cat ne permitea vizibilitatea, din locul in care eram se desfasura in toata maretia lui. Salutari batrane Ciucas!
Nu am uitat nici de Grohotis, fratii lor “de peste drum”
Si cum nu puteam abdica de la traditie, am deschis cutia de bere ce ma insoteste in drumetii si am salutat Ciucasul cu promisiunea unei vizite cat mai curand posibil. Radeam cu Olga ca am iesit la o bere sambata, da, dar o bere sus, in Baiului.
Ea iesise la zburdat in soare
Cum timpul nu sta locului si momentele nu pot fi inghetate decat undeva in fiinta noastra, greu, a trebuit sa ne adunam gandurile, sentimentele intinse peste tot in cele 360 de grade si sa ne pregatim de coborare. Se scursese aproape o ora de cand stateam si huzuream acolo ca si cum nici nu mai trebuia sa ajungem acasa. Odata ce ne-am ridicat in picioare pentru a strange, am simtit ca trebuia sa o luam din loc cat mai repede pentru a ne incalzi. Asa ca pornim la dum, nu inainte de a face fotografia de grup, ca doi oameni normali ce suntem:
Traseul pana la un anumit punct se vedea foarte bine: aveam de urcat spre nord varful de 1908m (cel care nu are nume chiar daca e mai inalt decat Baiul Mare - 1895) si apoi de coborat spre vest Culmea Baiului si Cumpatul, putin prin padure si gata in Sinaia.
Odata ajunsi pe varful de 1908 m cotim spre stanga (vest) pe o panta destul de abrupta si coboram pana la 1815 m. Spre nord am salutat Culmea Zamora si am trimis bezele indepartate spre Sorica.
Din acest punct se pot alege doua variante de coborare: in dreapta spre Stana din Picior sau spre stanga pe Culmea Muntelui Cumpatu. Noi am optat pentru coborarea pe Cumpatu. Zona sudica a culmii, pana spre Valea Rea, este cunoscuta pentru abundenta de narcise. De aceea este numita “Poiana Narciselor”. Dar narcise toamna mai greu de gasit oricat am fi cautat noi.
Am strabatut cu soarele in fata drumul pana la Vf Cumpatul (1651 m) tot povestind si observand in unele portiuni structura sisturilor. De o parte si de alta a potecii am intalnit gropi parca sapate de cineva, dar cu ce scop? Sub stratul de iarba si pamant se putea observa etajarea straturilor dand impresia unui zid de cetate iar pietrele scoase din aceste gropi erau risipite imprejur. Din Varful Cumpatul se despart drumuri spre cele trei stane existente la marginea padurii (Stana Mica, Stana din Mijloc si Stana Mare) dar numai ultimele doua dintre ele permit coborarea spre Valea Prahovei. Am dat cu banul imaginar si a picat coborarea din spatele Stanii Mari, coborare care din descriere se anunta ca abordabila. Pana in dreptul stanei panta este abrupta (aproape 200 m diferenta de nivel) si se poate observa poteca serpuita folosita probabil pentru urcare. Noi am ales sa coboram direct pt ca deja se insera si nu mai aveam timp de pierdut. Stana, ca in orice toamna tarzie, dormita parasita si amarata dar pastra intiparite toate povestile din perioada verii. Oricum, e placut sa treci pe langa ea si sa nu te ingrijoreze cainii care o vegheaza in perioada estivala..
Am stat cateva minute acolo pentru un ultim popas si apoi am intrat in padure pe drumul larg ce se deschide undeva in stanga ei. Singurele marcaje intalnite erau cele forestiere iar ca punct de reper major aveam Valea Rea ce ne insotea in partea stanga.
La inceput poteca este destul de lejera si vizibila, dar dispare cu desavarsire dupa cateva minute. Si ca totul sa fie frumos, urmeaza o panta abrupta prin frunzisul proaspat, copaci pravaliti si puiet des de foioase. Coborarea a fost distractiva primul sfert de ora dupa care a trebuit sa aprindem frontala si sa acceptam ca asta ne astepta pana jos (unde o fi acel jos). Si a tot continuat drumul asa pret de o ora in care am cautat varianta optima de ocolit bustenii sau desisurile, am injurat amandoi printre buze sau in gura mare intrebandu-ne ce cautam pe acolo ca doar nu ne pusese nimeni sa alegem coborarea aia cand puteam sa mai tragem putin pana pe Zamora. Odata cu apropierea de oras ne-am putut orienta si dupa luminile din vale, iar ultimile 20 de minute le-am coborat direct, fara a mai tine cont de busteni si tufisuri, mai mult prin alunecare decat in picioare. Amandoi aveam nervii incordati, preferam sa ne chinuim mai mult la urcare decat la final, dar stiam ca asta da farmec vizitei si reprezinta una din surprizele oferite noua de M-tii Baiului. Si pentru ca se impunea o compensatie, nu ne-a ocolit norocul si am iesit din padure exact in dreptul podului de la Cumpatu, de parca mersesem pe traseu marcat. De aici pana la gara totul a fost o plimbare relaxanta pe sosea in timpul careia ne-am tras sufletul si am tot ras de cum aratau posterioarele noastre dupa coborare.
Chiar daca tura a fost de numai o zi (aproximativ 9 ore) am avut parte de toate ingredientele unei reusite, deci o pot recomanda cu placere oricui vrea sa evadeze dintre betoanele orasului. In plus, cred ca o voi reedita si primavara ce vine. Tensiunea acumulata pe ultima parte a coborarii a disparut de cum am ajuns la sosea, asa ca am si facut planul sa-l vizitam din nou pe domnul Bai cat de curand (6 noiembrie) prin Piciorul Cainelui spre Secarie.
In speranta ca v-am trezit interesul pentru acest Munte indraznet (macar ptr faptul ca tine piept Bucegilor) nu ramane decat sa va dorim ture faine, zile senine si nu uitati sa va bucurati din plin de fiecare traseu facut.
Olga si Andrei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu