Echipa completa: Florin, Cristina (sotia lui), Andrei si Olga.
Parasim vineri capitala avand ca destinatie zona Balea unde urma sa innoptam. Planul initial prevedea pentru a doua zi doua variante de ajuns la Refugiul Caltun: daca muntele este innegurat sa pornim din Piscul Negru pe TA sau, daca vremea este mai putin capricioasa, sa luam drumul de creasta din Balea.
Aceasta era schema de abordat, dar pana la drumul de a doua zi trebuia sa gasim loc pentru campat. Ne-a intampinat Transfagarasanul incetosat si usurat de povara masinilor, cat despre zona noastra de interes, spatiu pe alese, totul pustiu. Singura intalnire notabila ramane cea cu masina Salvamontului, la post era domnul Nicolae Plesita cu care Florin a intrat imediat in vorba. I-am spus ce vroiam sa facem ziua urmatoare si domnia sa ne-a sfatuim sa urmam alt traseu. Tinand cont ca vremea se anunta buna trebuia sa parasim masina exact inainte de tunelul spre Balea pe partea stanga, langa terasa cu barne de lemn. Din spatele cladirii porneste un traseu TR marcat proaspat de catre salvamont care ne urca rapid in creasta direct spre saua Balei la steagul de fier. Retinem informatia si tragem concluzia ca iar am avut norocul sa intalnim un domn de treaba. Ne-a oferit si posibilitatea sa innoptam la caldura intre salvamontisti dar am fost nevoiti sa refuzam: atata timp cat aveam corturile cu noi si se anunta o noapte blanda nu merita sa deranjam. Gasim, din aduceri aminte, loc de campare la „zidarie” si ne relaxam la un gratar si un pahar de vin fiert. Ca in orice noapte senina am simtit pe la cusaturi piscatura unui pui de frig, insa am fost iertati inca o data de ploaie. Odata cu zorii a trecut si domnul Nicolae sa vada cum am dormit si sa ne mai ofere ceva amanunte despre traseu. Nu a stationat mult, se grabea, doar era zi de sambata si incepea „nebunia”.
„Salvamontistii, acesti „oameni între oameni", nu cunosc refuzul, nu stiu ce-i oboseala, sînt caliti sa îndure greul, chiar si atunci cînd natura le este potrivnica. Ei stiu ca orice minut cîstigat poate însemna salvarea vietii unui om si aceasta este dorinta, dar mai ales rasplata stradaniei lor.” Asa ii caracterizeaza domnul Emiliam Cristea in prefata cartii „Salvamontistii, oameni intre oameni” scrisa de Nicolae Tiron.
Cu somnul lipit de gene si mainile partial incalzite de o cana de ceai, ne-am echipat si am pornit spre punctul de plecare. Masina, conform instructiunilor, am lasat-o langa terasa nou construita din stanga tunelului. L-am cautat pe „patron” sa intrebam daca este voie si am avut inca o data placuta surpriza sa ne iasa in cale un domn care ne-a intrebat de intentii si ne-a indrumat urandu-ne drum bun. Chiar daca nu era senin pe deplin, norii si ceata alternand prin peisaj, spectacolul naturii era de invidiat.
Incercam o „fotografie de grup” in geamul localului.
Cum spuneam, norii se jucau in zona iar noi ne-am prins in hora. Urcusul incepe in forta dar este frumos si panorama merita. Avem parte de schimbari bruste in peisaj: cand ceata si nori sa-i tai cu cutitul care te faceau sa „pipai” cararea, cand soare si o plapuma joasa de nori demna de povestile cu Tara de Dincolo de Negura.
Chiar daca nu le zarisem pana atunci, „vestigii” despre trecerea caprelor negre erau la tot pasul. Probabil ca ne-am si apropiat deranjandu-le, deoarece, la un moment dat, am auzit un suierat din ceturi (un suierat pe care greu il confunzi). Drumul pana in Saua Balei nu este lung, insa noi l-am garnisit cu pauze, doar surprizele trebuiau savurate.
Olga aici a avut o sclipire si nu ne-a lasat pana nu am stat la fotografie:
Jocul norilor:
Timp de mai bine de o ora ceata si norii s-au jucat de-a v-ati ascunselea cu noi dezvaluind sau pitind poteci si varfuri. Asa ca bucuriile au fost sincere si simple: fiecare piatra, fiecare largire de orizont a adus stropul sau de entuziasm (chiar si ploaia de pe urme ne-a demonstrat ca nu merita sa te sperii si sa renunti). Dupa nici o ora am ajuns la punctul de intalnire cu creasta (steagul de fier) de unde se vedea Balea si forfota din fiecare weekend. Trebuie sa va spun ca este un sentiment placut sa mergi pe carari retrase sambata langa Balea. Intre timp ploaia, stapana locului, ne ura un bland „bun venit”.
Si mereu ii repet Olgai sa nu mai bea pe munte!
Pasim spre Saua Paltinului pe cararea clara si constatam ca suntem spionati de pe o culme din partea stanga de cateva curioase caprite negre.
Dupa atatea schimbari de dispozitie ale vremii, ajungem in Saua Paltinului. Ploaia plecase la ea acasa, ramasese soarele, aerul tare, linistea, ce mai, timp excelent pentru o pauza de dulciuri si hidratare. Nici peisajul nu s-a lasat mai prejos, cerea sa fie admirat: Turnul Paltinului, spectaculoasa Caldare Mare a Paltinului si Fagarasii cat cuprinde.
De aici drumul ocoleste Turnul Paltinului (2372m) coborand putin spre caldare. Avem parte si de un antrenament cu „lanturi”, asta asa... pentru diversitate.
Depasim pasajul cu cablu si ajungem in Saua Doamnei de unde in partea dreapta se deschide Caldarea Pietroasa a Doamnei.
Din loc in loc intalnim ceva petice de zapada ramase de la ninsoarea din saptamana precedenta (bucuria lui Florin si nu numai).
Drumul nu ridica mari probleme asa ca am avut timp sa ne bucura de spectacolul muntelui... dar fusesem avertizati ca vine urcarea spre Laitel unde vom avea ceva de tras (de fapt, ni s-a spus ca Laitel este pentru drumul de Negoiu cam ce este Vf Mircii pentru Moldoveanu). Pana la proba de pe Laitel am avut de trecut prin Seile Laitelului: cea vestica stancoasa si abrupta iar cea estica domoala si inierbata.
In Saua Vestica se coboara destul de abrupt peretele dar ne putem folosi de cablurile montate pentru ajutor.
Coboram Laita si privirea ni se ridica spre varful Laitel asa ca nu ne putem reprima obsesiva intrebare:”De ce trebuie sa cobori atat cand tot ai de urcat pana acolo?”. Saua Vestica, conform datelor din carti, se afla la 2228m, iar varful Lailel la 2390m. Ne aducem aminte brusc de Mircii sau Vistea. Inainte de urcarea spre varf facem o mica pauza langa monumentul ridicat in amintirea lui Sile Nicolau. Un gand bun sau o parere de rau, cert este ca pietrele lasate de cei care au trecut te fac sa realizezi ca pe munte nu vei fi niciodata singur.
Mai ramanem in zona cateva minute la o gluma si o poveste, rememoram urcusul spre Mircii alaturi de Oleg si ne incurajam ca nu e Laitelul mai tare ca Mircii, facem glume pe tema numelui (interzis minorilor) si pornim la drum cu gandul ca de acolo, de sus, va urma coborarea pana la Caltun.
Aplicam metoda incet-incet si urcam Laitelul, cu o mica pauza pe la mijlocul drumului. Ce ar fi drumul fara pauzele pentru povesti si contemplare? Nu degeaba se spune ca ne place sa privim din varf orizontul, insa cel mai important este drumul, doar de aceea se numeste „drumetie si popas”. Si acum ca veni vorba de popas, este folositor din punctul meu de vedere sa-ti aloci cel putin 20% in plus fata de timpul trecut in scripte pentru parcurgerea traseului ales. Astfel ai timp se te bucuri de tot ce-ti ofera muntele in scurta ta vizita si iti ramane vreme sa-i multumesti pentru ca exista. Tot acum, in pauzele de „prelungiri” vei avea timp sa-ti cunosti mai bine partenerii de drum. In timpul vizitei am tot dezbatut in patru fenomenul „mainii intinse pe munte”, acea mana care acolo valoreaza de zeci de ori mai mult decat in oras.
In varful Laitelului nu eram decat noi, vantul si semnul de pe stalp (putin cam chinuit) iar panorama adaugase perspectiva spre Refugiul Caltun, Lespezi si Negoiul. Chiar daca nu era decat ora 15,30 n-am zabovit mult din cauza vantului si a norilor care mereu cutreiera inaltimile (2390m).
De aici incep nelinistile in legatura cu locul de la refugiu... doar lasaseram corturile in masina din cauza frigului de peste noapte si a greutatii lor. Cum cei intalniti in traseu ne spuneau ca pare destul de aglomerat acolo incepusem sa speram macar la un loc pe jos. Deocamdata, important era sa ajungem, sa lasam ce era de lasat in refugiu si sa urcam la Negoiu.
Si iar drum, deoarece coborarea spre Caltun e de genul „nu mai ajungem odata?” Iezerul si varfurile ce-l inconjoara ofera o imagine de poveste iar refugiul poate fi asemanat, la o anumita scara, cu casuta din poveste.
Ajungem in cele din urma si costatatam ca mai erau libere inca 6 locuri. La inceput le-am ales pe cele de sus - dar un mic sfat: nu incercati sa dormiti cate doi pe priciurile de „la etaj” cand incaperea este plina si afara sunt temperaturi scazute; constructia este din metal si cand atingeti peretele tot condensul se va scurge pe voi. Asa ca eu si Olga sus, iar Florin si Cristina jos. In caldare era liniste, soarele se indreptase spre apus iar ceata isi facea de cap.
Lume destula in zona, fiecare desfasurandu-se in zona cortului; la refugiu deocamdata pustiu, dar sacii de dormit indicau clar „rezervarile”. Cred ca toti erau plecati spre Negoiu, numai noi eram ultimii care aveau sa urce in acea zi.
Cum urcarea spre Negoiu era facultativa, doar eu si Florin am plecat spre varf insotiti o perioada de catre Olga. Oboseala acumulata in ultima luna isi spunea cuvantul la orice pas. Puteam alege sa urcam dimineata, dar fiind duminica aveam nevoie de o zi mai scurta in traseu. Asa ca am avut de ales intre posibilitatea de a nu ajunge acolo sau a merge pe varf luand in calcul coborarea la lumina frontalelor. Ce am ales? Nu e greu de ghicit. Era aproape de ora 17 asa ca nu riscam prea mult. De la refugiu incepem urcarea spre Portita Caltunului (2194m) printre blocuri de piatra dintre care unele aveau ceva balans.
Odata trecuti de portita, urmam drumul prin Caldarea Laita spre Strunga Dracului trecand pe langa Strunga Doamnei.
Traseul era destul de pustiu, am intalnit doar o pereche (nemti cred) care se intorcea de la Negoiu si care innopta tot la Refugiu. Le-am spus unde mergem, s-au uitat putin ciudat, au calculat timpul de intoarcere (aprox ora 21) si ne-au urat drum bun. De aici nu mai era mult, Strunga Dracului si putin urcus spre varf... ceva zapada de decor si multa liniste. O liniste frumoasa care iti permite sa te bucuri de tot, noi, muntele si lanturile. Ai timp sa faci glume, sa cauti prizele cele mai bune si sa faci schimb de fotografii (eram inarmati amandoi cu aparate).
Strunga Dracului este interesanta si te face sa-ti amintesti de lanturile din Craiasa Carpatilor. Diferenta este ca aici chiar intalnesti lanturi si nu cabluri, lanturi care in unele imprejurari sunt mai grele decat ai vrea (ma refer la cat atarna atunci cand unele parti sunt desprinse din perete).
Am tras mult de timp in stunga, spectaculozitatea peretilor si faptul ca amandoi aveam aparatele foto ne indemnau la experimentat: unul urca iar altul fotografia, apoi schimbam.
Jocul a durat pana am realizat ca riscam sa ajungem mult prea tarziu pe varf asa ca ne-am facut baieti seriosi (vorba vine)
Inca doua foto
La final am fost de acord amandoi ca e o portiune frumoasa de urcat spre varf, nu e chiar asa „a dracului” dar e spectaculoasa si face loc la ceva adrenalina.
Intrebarea de ce „exit” jos si „enter” sus cand mai toata lumea prefera sa urce pe asemenea pasaje decat sa coboare, ramane in aer. La intrarea in sa se ating 2438m si drumul continua spre Negoiu intersectand poteca ce vine din Strunga Doamnei. Ne pregatim sa ajungem pe al doilea varf ca inaltime de la noi si sa-i transmitem salutarile din partea Moldoveanului.
Primirea nu a semanat cu cea de pe Moldoveanu si Vistea dar suntem multumiti ca nu ploua. Eram deasupra norilor atunci si acolo, din nou reusind ceea ce ne-am propus. Nu omitem sprijinul oferit inca o data de gazda noastra, muntele.
Vantul incepuse sa prinda puteri insa nu m-am dezis de ritualul cutiei de bere deschise pe varf (chiar daca unii il condamna, de cele mai multe ori este placut).
Dupa o zi intreaga de efort nu va sfatuiesc sa-mi urmati exemplul. De data asta berea a picat in stomac ca un bolovan, insa e traditie, trebuia onorata. Am stat acolo in liniste aproximativ 30 minute, in bataia vantului si urmarind schimbarile de nori din jurul nostru. Am incercat sa sunam fetele, dar in Caltun nu era semnal. In schimb am reusit sa-i transmitem lui Oleg salutari de acolo. Ora 19, destul de tarziu, insa traseele erau goale, ramasesem noi... nu mai conta ca vom ajunge pe intuneric.
Venise momentul sa plecam... chiar daca ni se parea ca acolo timpul se oprise in loc, pt ceilalti si pt lumea reala el continua sa-si faca datoria.
Drumul de intoarcere l-am facut ptin Strunga Doamnei cu pasi ceva mai repezi. Planuisem sa ne prinda noaptea la coborarea din Portita Caltunului dar ea a venit cand a vrut.
Senzatia de liniste si de singuratate pe un drum de munte iti confera o stare aparte iar muntele la amurg este plin de pace. Dupa Strunga Doamnei traseul nu a mai pus probleme si pentru ca norii se risipisera ne-am permis sa „balaurim” fara frontale pana spre portita. Ajunsi la portita am facut si un mic popas in noapte. Am scos frontalele si am facut ceva semne spre locul unde tineam minte ca este refugiul. Ne gandeam ca fetele ne asteapta si nu vroiam sa-si faca griji. Apoi cei doi licurici au coborat spre refugiu si in jur de 20,45 eram acolo, asteptati de fete cu ceai fierbinte (vazusera frontalele aprinse din timp). In refugiu lumea deja dormea sau socializa. A urmat o conserva de fasole incalzita la primus si mancata pe nerasuflate, dupa care somnul acompaniat de concertul de sforaituri. Dimineata ne-am trezit printre ultimii, in jurul orei 7.
Asa ca m-am pus pe testat putin filtrul ND8 proaspat achizitionat. Timp era din belsug, aveam numai drumul spre tunel de parcurs.
Pe munte, la fel ca si in viata „reala”, unii isi luau la revedere sau dau buna dimineata altii parca nici nu erau acolo, erau trecatori pana si prin gesturile pe care nu le faceau. Am luat masa de dimineata am povestit despre vizita pe Negoiu si ne-am pregatit de drum.
Odata ce am scos rucsacii afara si am ramas singuri, domnul Florin s-a apucat de salubrizarea refugiului. Am incropit si un faras dintr-un gratar de unica folosinta (nici nu stiam pana atunci ca exista asa ceva dar cei care l-au folosit au avut grija ca eu sa aflu) si am adunat astfel doua pungi mari de gunoi care au fost legate de rucsaci, urmand sa ne insoteasca pe drumul de intoarcere. Am avut norocul sa beneficiem si de ceva fotografii de plecare:
Initial am vrut sa mergem spre Piscul Negru urmand triunghiul albastru dar am primit un sfat mai bun de la unul din „colegii de camera”, om cu vechime in catarat: cruce albastra care ne scotea exact de unde am plecat, langa tunel.
Drumul, numit si drumul lui Grigore, incepe cu o coborare abrupta. Cer senin, glumele la ele acasa asa ca totul era propice pentru o intoarcere lejera catre Balea. Ne-au salutat in drum chiar si bujorii de munte cu flori sau fructe.
Toata valea era plina de suvite de apa si peste tot erai insotit de sunetul lor linistitor. Dar lipsea ceva... eram in Fagaras, erau iezere, izvoare si Florin nu facuse pana acum baia lui traditionala. La Caltun era un afis mare cu scaldatul interzis, asa ca a gasit pe drum ocazia sa se scalde in apa rece a muntelui. Nu postez fotografii deoarece sunt destul de explicite (dom’ Florin la nudul gol in mijlocul baltii). In dreptul indicatoarelor care marcheaza intersectia drumurilor ce duc spre Caltun, cruce albastra (cel urmat de noi spre tunel) si triunghi albastru (care coboara la Piscul Negru), noi viram stanga prin jnepenis.
Cand ne intorceam privirea spre Caltun peisajul parca ne chema inapoi. Pana si Negoiu era acum senin si fara caciula.
Caldarea ne ofera un spectacol de sunet si culoare: paraiase repezi si limpezi
Creasta Fagarasului,
Chiar si ceva ciupercute adapostite la umbra jnepenisului.
Cu asa spectacol era pacat ratezi o pauza in liniste. Am aruncat rucsacii jos, ne-am lungit pe iarba, am baut apa rece de izvor si ne-am rotit privirile catre vai si creste. Acesta ar fi unul din multele raspunsuri la intrebarea :”De ce iubesti Muntele si ce cauti acolo?”.
De undeva de pe tapsane eram observati cu mare atentie:
In asemenea imprejurari poti spune ca si muntele iubeste. Am mai fi stat noi mult si bine acolo la soare si liniste dar trebuia sa mergem mai departe. Urmam drumul comun CR si PA prin sectorul estic al Caldarii Paltinului intrebandu-ne pe unde vom iesi din caldare pt ca totul in jur era destul de abrupt (ne era cam lene de un urcus sustinut).
Si raspunsul l-am aflat destul de repede: trebuia sa urcam pe Piciorul Paltinului pe un drum destul de abrupt.
Incet, incet, mai glumind, mai strigand dupa capre negre si marmote am ajuns sus si ne-am putut bucura de imagini, in fata deschizandu-se Caldarea Caprei iar in spate ramanand Caldarea Paltinului , Caltunul, Negoiu, Laitelul...
De aici mult nu mai aveam, dar am incercat sa tragem cat mai mult de timp pt ca urma sa ajungem la masina, la galagia de duminica de pe Transfagarasan iar apoi sa ne despartim momentan de munte. Asa ca ne-am incarcat bateriile mirosind bujorii de munte, facand pauze de fotografie sau de hidratare. Ne faceam si planuri despre ce vom gasi de mancare jos la terasa unde am lasaseram masina.
Ajunsi la destinatie, refac fotografia in acelasi geam de la plecare
Ne-am salutat cu proprietarul, am povestit putin si am luat cate ceva de mancare. Spre final a venit la noi si ne-a mai povestit intamplari hazlii din acele zile legate de turistii veniti la munte. Nu prea aveam chef de plecat acasa si tot faceam glume cu Florin sa pornim spre Fereastra Zmeilor sau macar spre Vanatoarea lui Buteanu. Dar Olga ne aducea aminte ca are doua bete de trekking, cate unul pentru fiecare.
Intre timp ne cuprinde frigul iar norii grupati ne indeamna sa pornim spre casa, pastrand in bocceluta o alta tura frumoasa, intamplari si imagini de care oricand iti poti aduce aminte cu drag. Chiar daca acceptaseram ideea ca vom vizita Caltunul si Negoiul abia anul urmator, Fagarasul nu ne-a lasat sa asteptam atat, ne-a primit in casa lui si ne-a bucurat la fel cum facuse si cu doua saptamani in urma.
Sa aveti parte de ture frumoase si munte primitor:
Cristina, Olga, Andrei si Florin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu