miercuri, 8 septembrie 2010

Fagarasii - varfuri si prieteni


Se gatea vara sa mearga la culcare (26.08.2010) asa ca era musai sa ne implinim unul din visele construite peste iarna: intalnirea cu maretiile stancosului Fagaras si (daca muntele si vremea ne vor permite) sa punem pasul pe varful Moldoveanu. Traseul era demult ales, materialele stranse (carpati.org si muntii nostri), nu mai trebuia decat sa se sune adunarea. Echipa de inceput: Olga (cu toata perioada de refacere a meniscului asa ceva nu era de ratat), Florin si Andrei,



Urmand sa ne intregim team-ul la Cabana Podragu pentru vizita la Moldoveanu (nu spui cu cine, persoana importanta).
Tura s-a fragmentat astfel:
-          ziua 1 seara: campare la Cumpana;
-          ziua 2: Balea – Cabana Podragu;
-          ziua 3: Cabana Podragu – Vf. Moldoveanu si retur;
-          ziua 4: Cabana Podragu – Balea.

Jurnalul este scris impreuna cu Olga si ne vom stradui sa nu facem economie de cuvinte si fotografii.
Plecarea a fost miercuri (dupa serviciu) cu destinatia Cumpana, unde am ajuns la ceas de seara. Montam cortul si ne conectam la pulsul naturii: gratar, un pahar de bere rece si musai vorbe (ca mancarea si „beutura” nu aluneca nedescantate). Apoi ne refugiem intr-un somn (chinuit) si dam vina pe zori ca vin prea devreme. Se intelege de aici ca nu suntem excesiv de matinali. Asa ca dupa 8 si ceva (bine) ne extragem din cort si, la prima geana aruncata spre Fagaras, observam ca vremea nu era cea la care sperasem, insa nu disperam si urcam cu puterea masinii sinuosul drum spre Balea. Primesc telefon de la persoana (misterioasa) ce urma sa o intalnim si aflu ca era ajuns in Saua Capra si urma sa  faca o scurta incursiune spre Vanatoarea lui Buteanu. Si pentru ca nu aveam cum recupera timpul, stabilim ca punctul de intalnire sa fie capatul acelei zile: Cabana Podragu.
Drumul pana la Balea a fost destul de lejer - chiar daca asfaltul dadea semne de chelire in unele locuri. Fiind zi de lucru ne-am asteptat ca zona sa fie mai putin populata, dar n-a fost sa fie.




Florin facea studiu de caz pe preturile de la tarabe.
Urmeaza urcarea de antrenament pana in Saua Capra alaturi de multimea care incerca sa „escaladeze” inaltimile. Nu-i numic, asa e la inceput, dupa ce trecem de Saua Capra scapam de tot zgomotul si ne bucuram de natura – erau gandurile si sperantele noastre de inceput.
Incet, incet ne facem inviorarea si ajungem in Saua Capra - destul de populata: care mergand spre Saua Paltinului care spre Lacul Capra care aventurandu-se (pana la colt) pe Buteanu.



In timp ce coboram spre lac observam ca vremea nu se anunta excesiv de amabila, niste nori tiviti de cenusa cochetau cu orizontul. Dar asta e, mergem pana unde se poate. Pentru ca la masina ramasesera cortul, izoprenele si sacii de dormit aveam de ales intre cele doua variante vreme buna = noapte la Podragu, vreme ciufulita = inapoi la masina.



Nu eram niste novici, tot in zona, prin septembrie anul trecut, ne prinsese o torentiala de nu am ajuns nici macar in fereastra... dar acum speram la mai mult. Cu un ochi pe cer si altul in poteca ne continuam drumul pe langa lac. De aici si pana la Fereastra Zmeilor este una dintre putinele portiuni de drum in care intalnesti flori – se spune ca frumusetii simple e bine sa-i zambesti, si ea iti raspunde.



Dupa cum spuneam, muntele parea usor ingandurat dar Olga ne asigura mereu ca totul va fi bine si vom avea parte de vreme buna si un munte prietenos.



Trecem pe langa Monumentul Alpinistilor si Lacul Iedul (nedezlipit de caprita lui)



si ne continuam drumul spre caldarea Fundul Caprei. Nu ratam ocazia sa verificam inscrisurile pentru a putea identifica fiecare locsor.
Norii erau in continuare prezenti chiar daca se harjoneau la distanta. Coboram abrupt pe o poteca presarata din ce in ce mai mult cu pietre pana se ajunge la grohotis. In rest, nu sunt probleme, se vede clar pana spre Fereastra Zmeilor, „La trei pasi de moarte” si chiar mai departe. In plan apropiat salutam Arpasul Mic dar si pe lucratorii de la noul refugiu Salvamont.



Nu ne-au lipsit companionii (acustici). Pe toata bucata de drum pana la Fereastra Zmeilor am fost „certati” de marmote galagioase – isi imaginau probabil ca suntem schimbul de tura la impachetat ciocolata. Lasand gluma la o parte, se stie ca aici exista si „Drumul lui Nastase” (nu va spun povestea lui pt ca nu merita, Nastase nu drumul).



Compensam si ne odihnim privirile cu flora locala – Florin o intreba pe Olga intreba ce fac, la ce sunt bune diferitele flori. La un moment dat i-a aratat rododendronul cu fructe: si a venit intrebarea care a urmarit-o jumatate din traseu: se mananca? Oricum, dupa ce ne afundam in traseu apare din ce in ce mai rar ocazia sa ne clatim privirile in cupe sau corole.







Asa ca ne-am reprofilat: imitam marmotele si-i cautam din ochi pe cataratori,



sau observam de la distanta ritmul lucrarilor de la refugiu



Ajungem (dupa ce urcam o panta mai abrupta) la Fereastra Zmeilor si Portita Arpasului unde drumul se bifurca: BR drum de creasta spre cabana Podragul sau, la stanga, BA (chiar daca in fotografie semnul arata CA) tot spre cabana Podragul, dar pe langa Lacul Podragel. Indicatoarele erau destul de avariate si imprastiate, asa ca am incercat sa fixez si unul de stanca (la intoarcere am remarcat ca ramasese pe pozitie)



Facem pauza principala: rucsacii jos, fotografii, mancare si povesti. Ne-am cam facut de cap acolo dar n-am deranjat pe nimeni, eram singuri.




Cum norii nu mai prezentau un pericol, am comutat starea de spirit spre optimism in privinta vremii. Asa ca scrutam orizontul urmarind cu privirea drumurul spre Podragel:



si drumul prin Caldarea Fundul Caprei (in dreapta, cel din stanga era dinspre refugiu)



Continuam pe BR si ne indreptam catre vestitii „La trei pasi de moarte” un drum de creasta ingusta imediat dupa Fereastra Zmeilor. Dificultatea lor nu vreau sa o comentez, este functie de vreme si persoana, numele insa pare un pic prea pretentios (am citit ca nu are legatura cu dificultatea - dar intelesul exact nu l-am gasit, asa ca denumirea poate veni numai de la faptul ca  sunt trei portiuni de cablu).  E drept, pasajele devin amenintatoare atunci cand sunt fotografiate din anumite unghiuri (peste lanturi se cunoaste ca au trecut decenii, nu la fel pot spune despre traseu, foarte bine marcat, felicitari celor care au marcat drumul de creasta).
Olga, la primul pasaj, a coborat prima si a incercat niste fotografii de efect.




Dupa schimbul de aparat.



Dar in curand camera ajunge din nou la ea.



Exista si o varianta ocolitoare pentru cei care considera pasajul dificil: din Fereastra Zmeilor se merge o portiune pe drumul de Podragel, apoi se urca hotarat prin grohotis pana la intalnirea cu BA.



Spunem la revedere Vaii Caprei, si (inca o data) ne lasam vrajiti de frumusetea norilor.



Avem parte si de film proiectat la distanta: langa Fereastra Zmeilor scandal mare, oile se blocasera acolo si vroiau sa treaca din caldarea Pieroasa spre Capra... parere diferita de a ciobanilor; asa ca a urmat o sarja de injuraturi, tipete... tot tacamul.
Ne vedem si noi de drum pana la Monumentul Nerlinger. Domnul Dinu Mititeanu despre acest monument:
„Monumentul Nerlinger: aflat in Saua Vartopului, intre Vf. Arpasul Mic si Arpasul Mare. Data accidentului : 30 iunie 1934. Acolo au murit Richard Nerlinger si Herta Ruzicka. Dl Mihai Andronie a scris pe Alpinet despre asta: "un calendar turistic din 1938 unde era descrisa o parcurgere a crestei Fagarasului si am gasit pasajul: < turisti din Sibiu, cari in 30 iunie 1934,alunecand de pe poteca din cauza ploii si a cetii, si-au gasit acolo o moarte nemiloasa.>"”
Am uitat sa va spun ca Florin era destul de rau racit, virusat sau ceva asemanator si s-a luptat tot drumul cu starea aiurea pe care o avea. Pana si statul la pozat parea sa-l oboseasca.





Dupa o pauza de hidratare si clatit privirile ne continuam drumul prin Saua Vartopului spre Arpasul Mare.
In dreapta Caldarea Buda si iezerul cu acelasi nume.



In stanga Valea Arpasului.



Iar in fata poteca se indrapta spre Varful Arpasul Mare si Varful Mircii prin „Parul de fier”. Trebuie sa va spun ca Mircii ne-a dat ceva bataie de cap si la urcare si la coborare fiind un nume foarte prezent pe buzele celor (in curand) patru participanti la tura.
De pe Vf Mircii drumul coboara destul de abrupt prin grohotis (la acea ora ni s-a parut epuizant si daca ar fi sa-l compar cu Vistea Mare mie mi s-a parut mai dificil) pana langa Iezerul Podul Giurgiului si continua spre Muchia Podragului si Saua Podragul.



La o privire mai atenta, vedem varfuri noi in zare. Florin a remarcat imediat Vistea si Moldoveanu.
Trecem pe langa iezer spre apus si ajungem langa o dezolanta groapa de gunoi. Cine sa lase mizerie aici? „Oamenii de munte” sau „pantofarii” ? Ce fel de oameni ajung, ce fel de oameni campeaza sau iau masa aici? Conserve, pungi cu gunoi si butelii de primus, toate lasate de cei care nu au pic de respect pentru munte chiar daca il viziteaza si se lauda cu asta:



Ajungem si spre finalul primei zile: Saua Podragul. Urmeaza coborarea spre Cabana Podragul si intalnirea cu Lacul Podragul spre apus:



Cu 15 minute minainte de cabana suntem intampinati de cel despre care v-am spus ca ne-a intregit echipa (Florin plecase putin mai repede spre cabana pt ca avea deja frisoane), venise sa o ajute pe Olga (stiind ca este inca la recuperare de menisc). Ne-a zambit larg de la 10 pasi distanta, ne-am salutat, si ne-am strans mainile ca si cum nu eram la prima intalnire si jumatate (Piatra Craiului – Curmatura). Eu am facut prezentarile: Olga, sotia mea si Domnul Oleg. Acum v-am dezvaluit cine era misteriosul personaj.
Fac o mica paranteza cerandu-mi scuze celor care vor citi jurnalul si vor fi contrariati de modul de adresare care va fi cand Oleg, cand tata Oleg; noi toti am tot continuat sa-i spunem Domnul Oleg si sa ne adresam pe masura, dar pana la urma, in timpul turei, dupa ce-am dat noroc cu ciocolata ne-a povestit despre cand si cui spui „Servus” – am primit invitatia de a-i spune pe nume, fara protocol.
Totul fusese fixat cu cateva zile inainte dupa un schimb de mesaje – atunci am aflat ca avem amandoi planuita aceeasi tura chiar daca toata ziua ne urmariseram prin Fagaras: cand noi la Cumpana iar tata Oleg spre Vanatoarea lui Buteanu, cand unii la Fereastra Zmeilor iar altii prin Podragel. Insa la finalul zilei am reusit sa ne intalnim la Podragu. Am mers si noi sa ne cazam: camera 3 la primul etaj pret 35 RON patul. In camera mai era o doamna de pe alte meleaguri cu care ne-am inteles in engleza. Dupa ce ne-am schimbat repede am scos mancarea, primusul, vinul de fiert si ne-am intalnit cu totii afara la masa de lemn sa stam la ceva povesti. S-a servit si vin fiert si ceai (sa nu incercati sa-l imbiati pe Oleg cu bauturi alcoolice, e in zadar). Nici nu stim cand ne-a luat frigul si oboseala, printre alte vorbe s-a stabilit programul pentru ziua urmatoare: trezirea cat mai devreme (ora de trezire a lui tata Oleg este mult prea matinala, asa ca am negociat plecarea pe la 8:00 trecute fix) si... Varful Moldoveanu in echipa completa.



Trebuie sa va spun ca in acea seara am vazut luna (aproape plina) aparand de undeva din dreapta varfului Tarata exact soarele din mare. Am stat toti pierduti in admiratie cateva minute pana cand a „crescut” si a ocupat locul ei pe cer. Imi cer scuze dar calitatea nu este pe masura:



Trecuse de ora 22:00, frigul ne intrase in oase asa ca ne-am retras fiecare in camera lui cu gandul la marea intalnire de a doua zi si cu speranta ca muntele ne va acorda sansa de a-i vizita varfurile si la cat am fost de cuminti vom primi un cer senin.
Ei si a venit si ziua cea mare, zi dedicata exclusiv Varfului Moldoveanu. Normal ca tata Oleg ne-a dat trezirea, noi dormeam fara probleme. La ora 8,15 plecam la drum, avem cer senin si o vreme ce se anunta numai buna de mers in vizita pe „Acoperisul Romaniei”.



Ne facem inviorarea cu urcusul spre saua Podragului. Avem doi companioni de nadejde: vantul racoros al diminetii si soarele cu straluciri curate. Sus facem o mica pauza si, normal, o prima fotografie de grup.



Cum spuneam, totul conducea la concluzia ca se anunta o zi frumoasa.
Si iar Mircii, mereu ne intorceam spre el si murmuram marunt din buze, dar acum impreuna cu iezerul si Arpasul Mare aratau foarte bine.
Din Saua Podragului am mers spre stanga sub varful Tarata pana in Saua Podul Giurgiului de unde se vedea clar drumul ce-l aveam de urmat.



Au inceput sa curga povestile despre munte, discutiile pe diferite teme, in care fiecare avea parerile lui, dar nimeni nu se infierbanta sau nu se supara. Intr-un cuvant pot spune ca ne intelegeam bine chiar daca era prima tura in acest format. Din Saua Podul Giurgiului am continuat in obarsia Orzanele Mici pana in Saua Ucea Mare.
Au urmat cateva minute de incercat semnalul la telefoane si dat semnale spre acasa ca totul este in regula si nu sunt motive de ingrijorare. Asta pentru ca la Cabana Podragu semnalul la telefoanele mobile straluceste prin absenta. Ne lasam furati de priveliste... era de admirat si de observat pe indelete.
Stanga



Dreapta



Povestile continuau fara oprire dar, din cand in cand, mai mai scoteam si documentatia pentru a identifica zonele pe unde treceam. Trebuie sa va spun ca langa Oleg timpul trece fara sa-ti dai seama iar drumul este mult mai usor. Si uite asa ajungem din ce in ce mai aproape de trapezul Vistea-Moldoveanu sau varfurile 3-1 din Romania.



Tata Oleg nu era pentru prima oara prin zona insa tin sa va spun ca noi da. Era prima oara cand mergeam in vizita la Varful Moldoveanu si cel putin eu eram destul de emotionat. Grija norilor disparuse si totul era posibil acum. Florin se lupta din greu cu raceala iar Olga luptatoarea incerca sa-i spuna meniscului sa stea cuminte ca ea are treaba. Oleg era un exemplu pentru noi in dramuirea apei si a efortului. De altfel a fost deschizator de drum la schimb cu Olga. Eu, mai in spate, incercam sa surprind atat grupul cat si tot ce era de fotografiat.
Drumul nostru continua spre saua Ucisoarei



Povestile despre trecutele ture a lui Oleg prin Fagaras curg alaturi de intrebarile noastre sau discutiile generale despre viata. Ne-a povestit despre tura din tinerete in care a facut toata creasta Fagarasului in mai putin de jumatate din timpul afisat (intr-o tura ca aceasta rar apuci sa observi amanuntele) si ne spunea ca un munte se ia incet, fara sa te uiti la ceas, fara sa fii presat de cronometru. Poti face acest lucru dupa ce l-ai strabatut pe indelete si vrei sa bati recorduri.
Pe negandite, am ajuns si in Saua Ucisoarei unde ne asteapta panorama unei vai glaciare impunatoare: Ucisoara.



Am tot privit-o si ne-am minunat toti de perfectiunea ei... mult a avut saracul ghetar de sapat... parca era craterul sapat de prabusirea unei navete spatiale imense.
Ca prin minune mai gasim si cativa muschi infloriti



In Saua Orzanelei ne asteapta o alta imagine deosebita: Valea Vistei Mari



Urmeaza un moment de respiro inainte de marele urcus spre Vistea, sau o incurajare ca Mircii va fi mai greu. La documente scrie ca diferenta de nivel intre varf si sa este de 222 m asa ca pornim incet-incet, nu ne zorea nimeni.



Ramasese stabilit: cand urcusul devine greu nu mai povestim ci comutam spre meditare; subiectul este personal, pentru exterior importante raman doar concentrarea (sa fie buna) si efortul bine dramuit. De exemplu, daca meditam la fotografie ma opream.



12:56 Vistea Mare, 2527 m. Un pas mai aproape de Varful Moldoveanu si al treilea varf ca inaltime de la noi, cer senin si moral revigorat. Doar saracul Florin se lupta cu raceala... pot spune ca a tras de el sa urce pana la final.



Pamantul vazut de acolo... Fagarasii, Oltul, totul era de vis. Se vedea linia orizontului curbata si simteai racoarea dar si caldura muntelui. EL chiar ne primise cum putea mai bine, din nou eram norocosi si bineveniti.



Sosise vremea sa mergem mai departe, spre norocul nostru prinseseram o fereastra libera cu drum gol si varf nepopulat.



Asa ca la drum micuta trupa, avem de trecut un mic hop, nimic complicat in comparatie cu restul.



Cand ajungi pentru prima oara acolo (mai ales pe o vreme atat de insorita) ramai uimit de maretia Fagarasilor. Cat vezi cu ochii este o mare de varfuri si vai. Atunci iti dai sama ca asteptarea, planurile si efortul au meritat din plin. Adunate toate acestea si cu gandul (poate putin egoist dar oare cati nu l-au avut?) ca esti pe cel mai inalt varf din Romania rezulta ceva ce greu poate fi descris in cuvinte dar iti ramane la pastrare acolo intr-o cutiuta a fiintei tale. Primele fotografii au iesit mai intunecate fiind facute cu soarele in fata, dar mai conta?





Urmeaza fotografiile „de varf” cu lumina favorabila.




Cum spuneam, avand noroc de o fereastra libera pe varf ( odata cu noi nu au mai fost decat doua perechi de tineri), am avut timp si de un popas mai indelungat (aproximativ o ora) pentru a ne bucura de tot ce se putea vedea si a lua masa acolo. Ca si pana atunci totul era presarat cu povestioare de pe munte si nu numai. Imaginile...fara cuvinte



Nici nu stim cand s-a scurs timpul si trebuie sa plecam spre Podragu. Dar uitaseram ceva. De data aceasta nu am mai avut cutia de bere care se deschide pe varf (cred ca pana acolo se incalzea si alaturi cu oboseala acumulata si efortul ce urma nu dadea bine), dar am avut o tigare de foi achizitionata de Olga special pentru acest eveniment. Asa ca..de ce nu? Nimeni nu a refuzat invitatia – am numit-o „pipa pacii”.
Eu am aprins-o

Si apoi au urmat ceilalti (nu au fost decat maxim doua fumuri sau chiar niciunul)




Radeam ca niste copii si greu era uneori sa „stai cuminte” in fotografie. A fost intr-un fel acel „ceva” pe care il faci pentru amintirile de mai tarziu, atunci cand zambesti cu placere amintindu-ti persoane si situatii placute.
Dar cum spuneam, venise momentul sa ne luam „la revedere” si sa parasim gradina cea mica a domnului Moldoveanu cu promisiunea sa-l mai vizitam (cand Florin va fi mult mai ok, poate in aceeasi formatie).
Acum cu burta plina si doar cu drumul de intoarcere in program lenea pusese stapanire pe unele fiinte, dar eram veseli si am izgonit-o repede chemand inapoi povestioarele.
Urmeaza coborarea Vistei si readucerea aminte ca ziua urmatoare urma Mircii, mascota ultimelor doua zile.
La revedere Vistea-Moldoveanu, multumim pentru primire!



Stiu ca aici dadea bine un final de jurnal dar mai avem o zi si jumatate asa ca trebuie sa continuam (eu si Olga cu scrisul iar dumneavoastra cu cititul).
Nu stiu daca vi s-a intamplat sa va intrebati pe drumul de intoarcere „Am trecut eu pe aici?” . Daca nu, aflati ca unora li se poate intampla (furati de peisaje, uitand efortul depus sau crezand ca drumul e mai scurt decat la venire).
Sau cand te uitai in spate intrebai in gluma: „am fost noi acolo?”



Ajungem si in locul in care facem cu mana de la distanta frumoasei perechi de varfuri



Soarele continua sa ne parleasca din plin, ne dadeam seama ca suntem arsi pe fata si ceafa insa, cum nu erau multe de facut, glumeam, povesteam si mergeam mai departe. Oboseala se lipise de picoare dar... pana acasa nu mai era mult. In jur de 18:00 coboram prin Saua Podragu spre cabana.
Urmeaza imprastierea la camere si intalnirea in sala de mese la o ciorba de fasole, un vin fiert si povesti. Pentru ca afara vantul se infoia rece si tare nu s-a mai  putut sta langa primusul cu ceai sau vin. Cat despre oboseala... cine, noi ?
Preturile la cabana sunt destul de piperate dar avand in vedere ca ponderea „strainilor” este mare devine explicabil:
-          ciorba de fasole (fara carne, dar buna) = 12 ron
-          pahar de vin fiert (200 ml) = 8 ron
-          doua jumatati de felie de paine = 1 leu
-          bere Ursus la doza = 12 ron
Ne-am strans noi intr-un colt sa stam la o vorba mica dar ti-ai gasit... un grup de 8-10 insi veniti de la corturi cu vinul si un minicasetofon ce dadea house  facea galagie mai mare decat o turma de oi (imi cer scuze frumoaselor mioare pentru comparatie). Asa ca obosoti fiind am lasat povestile pentru ziua urmatoare (nu prea avea sens sa le explici ca te deranjeaza zgomotul facut de ei pt ca erau cam imbibati) si am mers la somn. Soarele, vantul, oboseala si picioarele fortate se simt imediat ce pui capul jos, atunci le simti pe toate cum se pravalesc peste tine.
Am uitat sa spun traseul ce urma sa-l facem a doua zi si schimbarile survenite. Initial, noi vroiam sa ne intoarcem prin Podragel pana la Fereastra Zmeilor. Tata Oleg ne-a spus ca drumul e destul de greu si dupa atata oboseala merita sa induram putin cu Mircii decat mai mult pe acolo. Mircii, iar Mircii, mereu Mircii, nu-i asa Oleg, Olga si Florin?
Asa ca ramasese hotarat: a doua zi ne intoarcem pe drumul de creasta prin care trei dintre noi ajunseseram acolo. Si pentru ca pastram echipa intreaga urma sa fie o reintoarcere frumoasa si plina de glume si discutii.
La 7:00 si ceva se da trezirea. Florin sare primul din pat dar se intoarce dupa cinci minute la mine: „Domnu, ia camera si fugi afara ca te asteapta capritele”. Ma iau de el ca face glume cu mine de dimineata dar dupa ce insista cateva minute sa ma duc sa-l intreb pe Oleg despre locatie. Il intalnesc afara si-mi arata sus, inspre drumul de Podragel, vreo 20 de capre negre care se adunasera dinspre sa spre dreapta.




Aveau un exemplar de veghe: cand cu ochii spre cabana cand cu ochii la turma. Dupa „sesiunea foto”, tata Oleg reuseste sa ma rupa de vraja si sa ma grabeasca spre camera pt ca eram in intarziere. Voiam sa ajungem la Balea la o ora rezonabila doar urma si drumul spre casa pentru fiecare dintre noi. Facem fotografia de grup din pragul cabanei (se vede ca Olga suferea de deshidratare si insolatie cel mai mult)



Ne luam la revedere si hai cu inviorarea pana in Saua Podragului iar de acolo catre Iezerul Podul Giurgiului, Mircii si Arpasul Mare.
Ajunsi la iezer si simtindu-se mult mai bine decat in ziua precedenta Florin nu accepta sa plece din Fagaras fara sa faca obisnuita lui scalda intr-un lac de munte. Cum nimeni nu putea sa se impotriveasca dorintei lui, a inotat 1 minut in tau.



Dupa baie ne-a spus ca se simte mult mai bine si l-am crezut, se vedea cu ochiul liber. Cand a zarit mizeria de acolo, tata Oleg a spus ca va incerca sa propuna o tura de salubrizare dar avand in vedere schimbarile de vreme nu stie daca va mai fi posibil in acest an.




Hai la drum, Mircii ne asteapta! Varful care a stat pe buzele noastre trei zile era acum chiar in fata. De fapt dificultatea era data de grohotisul de pe drumul abrupt si distanta de mare de urcat.



Privind in spate...



Si de aici mult nu mai era... ne incurajam noi, daca am trecut de Mircii acum pana spre Valea Caprei a ramas numai o aruncatura de bat.
Continua povestile despre munte, despre intamplari din viata, comportament, indreptarea  tinerilor spre munte si placerea de a-l vizita civilizat. Dupa ce-am coborat spre Saua Vartopului a inceput sa bata un vant puternic. Atunci ne-am dat seama cat de norocosi am fost acele 3 zile prin creasta.



Pe drum am intalnit multa lume si majoritatea voiau sa ajunga pe Vf. Moldoveanu in aceeasi zi. Oleg ii mai sfatuia sau le mai dadea amanunte despre traseu.
Traversam saua in drum spre Nerlinger si ajungem la „Parul de Fier”, loc unde se impunea o pauza de hidratare si admirat peisajele.
Acolo intalnim din nou urmele „civilizatiei” trecatorilor pe munte care vor sa lase ceva mai durabil decat trecerea lor prin acele locuri.



Dupa cum se observa de stalpul indicator era legata o punga plina de gunoi. Avea din cate imi aduc aminte si ceva cutii goale de bere... Florin nu a mai stat pe ganduri, a luat punga si a legat-o de rucsac, gest pe care Oleg m-a rugat sa-l subliniez cand voi scrie jurnalul. Dar tot acolo s-a mai intamplat ceva care a inchegat prietenia noastra cu tata Oleg. De doua zile noi ne adresam cu „domnul Oleg”, lucru perfect normal pentru noi. Cand ne intorceam de pe Moldoveanu ne-a propus un „servus” cu un vin fiert cand ajungem la cabana. Ne-a explicat faptul ca „servus” nu spui oricand si oricui ci este un fel de adresare intre prieteni si dupa ce facem asta s-a terminat cu „domnul” sau „dumneavoastra”. Si pentru ca situatia si zgomotul din cabana nu au permis atunci acest lucru,  am dat „servus” cu ciocolata, oferindu-ni-se posibilitatea sa-i spunem in afara de Oleg si tata Oleg dar fara „dumneavoastra” (e greu, trebuie sa recunosc). Dupa acest legamant de fiecare data cand ma adresam cu „dumneavostra” se intorcea si se uita la mine cateva secunde zambind... sunt lucruri si gesturi petrecute pe care nu le uiti.
Ei dar hai la drum ca se face tarziu. Vantul se mai potolise putin si apare un prilej bun sa mergem acompaniati de sunetele turmei de oi din valea Buda. Facem un mic popas la Monumentul Nerlinger pentru o serie de fotografii (pauzele de fotografii se dublasera ca timp deoarece acum erau doua aparate ce trebuiau sa surprinda momentele).





Exista cineva printre noi foarte mandru de tricoul inscriptionat „Carpati.org” si am incercat sa incadrez si inscriptia in fotografii. Povestioare hazlii sau ingrijoratoare pot fi spuse incepand de aici deoarece drumul incepuse sa fie populat, dar asta poate la o cana de vin fiert, sa nu lungesc si asa consistentul jurnal.
Ne continuam drumul razand si povestind spre Fereastra Zmeilor (unde urma pauza de masa)



Inainte de „pasi” urmeaza strangerea betelor si alocarea sarcinilor pentru fotografii. Drumul fiind scurt trebuie sa surprinzi ceva palpitant ca doar nu stateai sa repeti lanturile pana iese ceva bun (glumesc, problema era sa aparem toti in fotografii si mereu doi trebuiau sa fie pozari).
Oleg


Eu



Florin



Olga..la aparat.
Si continuam



Cand am vazut terminata noua constructie a refugiului am ramas toti uimiti:



Felicitari celor care s-au ocupat de asa ceva...
In Fereastra a urmat pauza de masa. Am facut cateva fotografii la inceput lasand restul pt plecare.
Ne-am reimprospatat fortele, am stat la vorbe si glume dar mare a fost norocul ca ne-am uitat spre spate...



In cateva minute rucsacii erau in spate si porneam la drum. Se stie ca daca apare asa ceva, in orice moment poti fi invaluit in nori si ploaie... ne astepta drumul spre Capra care, pe ploaie, nu este asa de atragator...
Intram in Caldare cu norii in spate si reintalnim coloritul petalelor dar si strigatele insistente ale marmotelor.



Completam cu urcarea prin grohotis spre Lacul Capra



Privind drumul strabatut vremea nu mai parea primitoare...



Ei si aici a aparut o disputa incrancenata si vesela despre relieful inconjurator cu analiza hartilor si a traseului parcurs... punctul adus in discutie este varful din planul indepartat.



Primul plan dreapta cred ca e ok, al doilea am cazut de acord cred ca surprinde Arpasul Mare si Mircii, dar al treilea plan... a nascut aprige discutii... sa fie Tarata, sa fie Podragu sau chiar  Ucea?... Finala a ramas intre Podragu si Tarata.
Vremea continua sa ne arate ca nu are de gand sa ne protejeze prea mult timp. Un exemplar de fase s-a tot invartit in jurul nostru cu destul tupeu, asa c-a meritat o fotografie.



Stiu ca seamana cu vrabia, dar Oleg ne-a corectat la timp.
Disputa despre identificarea varfurilor a durat pana spre Lacul Capra unde am abandonat-o in favoarea fotografiilor si a locurilor frumoase.



Acolo se afla un izvor darnic pentru cei ce vin din creasta... eu l-am asemanat cu izvorul din povesti de care trebuia sa ai grija (va aduceti aminte povestea in care trebuia sa cureti izvorul pentru ca pe viitor sa-ti dea apa limpede si buna?)



Urmeaza urcarea in Saua Capra si revenirea la civilizatie si masinile care ne asteptau. Atunci realizezi ca indiferent de  oboseala acumulata parca ai vrea sa mai ramai putin, sa mai tragi de timp. Fiind zi de sambata cred ca va puteti imagina ce era acolo...



Coboram incet, incet



Si ajungem la punctul terminus al calatoriei noastre, o iesire care sigur va ramane acolo intr-un coltisor din sufletul nostru. O tura in care am lasat cercul inchis sa se deschida si am constatat ca este bine sa faci asta cand simti, un drum demult planificat care in caz de ratare trebuia asteptat inca un an. Pot spune ca a fost o tura in care am vizitat doua varfuri: al muntelui si al omului de munte, dar si o tura care fara lupta Olgai cu refacerea dupa operatie si al lui Florin cu raceala nu ar fi fost posibila. Iar potriveala cu tata Oleg si vremea limpede cred ca au fost daruri pe care nu vreau sa le comentez. Nu vreau sa cad in extreme si sa-l impun pe Oleg drept unul dintre  reprezentantii oamenilor de munte, deoarece turele si partenerii ai libertatea de a-i alege singur, vreau doar sa spun prin ce am trecut: am ajuns la 2544 m, am avut 3 zile frumoase in vizita noastra prin Fagaras, am fost primiti cum nu se putea mai bine de catre cuplul Vistea-Moldoveanu, si mai presus de toate am fost noi cei patru, cu gandurile, trairile, dragostele  si fiintele noastre, acolo, atunci, odata in viata, niciodata reversibila.
Oleg, Florin, Andrei, Olga.



 Jurnalul lui Oleg poate fi citit aici:
http://www.carpati.org/jurnal/trei_zile_patru_prieteni_si_varful_moldoveanu_26-28.08.2010_/2124/

Ture cat mai frumoase si insorite!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu