24 aprilie 2010
Datele initiale ale participantilor sunt urmatoarele: Andrei si Olga; cea din urma cu meniscul in asteptarea unei interventii chirurgicale, asa ca aveti mila pentru timpii scosi.
Plecarea am facut-o din gara Busteni, pe la ora 11:00. Nu a fost nevoie sa iesim in DN1, am mers spre sud (inspre centrul orasului) paralel cu linia ferata, aproximativ 50 m, pana la prima sosea – acum in reconstructie (trecerea peste calea ferata este semnalizata cu bariere). De aici, drumul asfaltat coteste S-E – sunt indicatoare dese spre Castelul Cantacuzino, asa ca nu ai cum sa te ratacesti. Paraul Prahova l-am traversat peste un pod betonat si dupa atata mers ca-n palma, drumul incepe sa urce usor. Pastram soseaua pana dupa cladirea fostului spital de boli nervoase, iar pe prima strada la stanga parasim drumul asfaltat, intram pe drumul pietruit si urcam 10 minute pana la marginea padurii.
Urmeaza unul dintre putinele locuri unde trebuie sa ai grija la traseu. Drumul se bifurca: spre stanga se ajunge in Valea Fetei, asa ca noi am urmat poteca din dreapta (spre Groapa de gunoi), prin spatele caselor din Busteni, printr-o padure de conifere.
De aici totul decurge lin, fara alte bifurcatii, trebuie numai sa ramai pe drumul principal. Si, pentru ca suntem natie de protectori ai naturii, ne insotesc pe marginea drumului stivele de lemne, iar padurea incepe sa se rareasca.
Mai trecem de cateva curbe si in partea stanga am vazut o ciudatenie cu avertizare de acces interzis. Arata ca o megabomba sau un decor din "Lost", dar nu am reusit sa aflam vreo poveste despre ea.
La un moment dat, pe langa cresta de est a Bucegilor zarita printre brazi, in partea dreapta a drumului va rasari imensul munte de gunoi al localitatii. Depasiti momentul, ca „splendoarea” o sa va mai iasa in cale dupa 10 – 15 minute de mers lejer. Curand, dupa aceasta ultima intrevedere, dupa ce am traversat un podet ingramadit, am ajuns la o intersectie – aproape de ideea de sens giratoriu, unde atentia ne-a fost captata de o veche constructie, o cladire din barne negre, cu un etaj.
Poiana larga ne-a oferit bonus plante numai bune de imortalizat. Pe unul dintre bustenii risipiti am zarit cateva guguloaie colorate, noi am spus ca este iasca atipica, apoi am aflat ca ar fi buna de leac.
Drumul din dreapta conduce catre Busteni, pe langa groapa de gunoi, noi mergem mai departe, pe drumul din stanga – marcajul CR confirmand ca suntem pe traseul bun.
Urcam in pas lejer, singurele doua mici bifurcatii fiind aproape de iesirea in golul alpin. Ne vedem de drumul principal, marcajul confirmand de fiecare data ca am facut alegerea corecta, - potecile celelalte duc spre Poiana Tapului. Faptul ca perioada in care am abordat traseul era dupa jumatatea primaverii, cand se dezmeticeau paraiasele din somn, ne-a facut ca pe alocuri sa trebuiasca sa optam intre balti de diferite adancimi, dar era superb cand ridicai privirea.
Trunchiurile copacilor doborati inca strajuiau cararea si aveau lumina intregii calduri stranse de frunze in amar de ani. Cum n-a spus nimeni ca viata e corecta, mergem mai departe.
Si spectacolul prinde viata, pasarele innebunite de primavara simt ca trebuie sa acopere linistea de iarna a padurii, in simfonia oferita cu darnicie ar trebui sa ai urechi de muzician altoit cu ornitolog sa poti distinge toate trilurile. Nici florile nu dau inapoi, cupe, clopotei sau tije, alb, galben, liliachiu, verde, albastru si rosu -momente excelente de respiro si folosit aparatul foto. Intai, facem cunostinta cu coltisorii, Cardamine glandulosa
Dupa o scrutare rapida, vedem in iarba Mierea-ursului (Pulmonaria rubra), inrosita toata de emotie.
Si cand credeam ca multe surprize nu ne mai rezerva santul de la marginea drumului, am zarit printre toate anemonele si viorelele, coloritul deosebit si diferit al tulpinilor de brebenei. Ne-au iesit in cale, de data aceasta, cei albi, liliachii si rosii.
La nici 100 m de a doua bifurcatie, pe partea stanga observam ca marcajele muta poteca prin padure. Puteti sa le urmati (pentru satisfactia unei scurtaturi de cativa zeci de metri) sau sa continuati pe drumul forestier; ele se reintalnesc imediat, dupa doua serpentine.
Drumul urca un pic mai sustinut, asa ca in 15 minute ajungeti la vechiul canton, acum in ruina, pentru ca in urma cu 5 ani a fost incendiat.Am inteles de la un localnic ca duminica vine lumea pentru un gratar pana sus (cu masina).
Si aici este o bifurcatie, dar drumurile se reintalnesc in 200m. Veti observa ca s-a schimbat marcajul, nu mai este CR ci BR – nu s-a schimbat traseul, considerati-o „greseala de tipar” sau „economie la vopsea”. Pana aici am facut (cu toata asezarea si imortalizarea in poze a floricelelor si peisajului) aproximativ 3 ½ ore – genunchiul era cel de la plecare.
De aici drumul iese in golul alpin, asa ca ne-am putut bucura privirea cu versantul estic al Bucegilor – din Comarnic pana dincolo de Coltii Morarului cu toate vaile si reperele turistice consacrate: Sinaia, Cota 2000, Furnica, Telecabina Busteni, Babele, Crucea Caraimanului, Costila sau Cabana Omu. Ca si pana acum, drumul nu pune mari probleme, este larg cat sa treaca nedaranjate masinile sau ATV-urile (pe care le veti auzi din timp).
Revenind insa la traseu, de aici drumul nu mai este marcat, si se observa cu usurinta prima stana, formata din 2 tarcuri si 3 cladiri dispuse de-o parte si de alta a drumului, la nici 10 minute de la iesirea din padure.
Dupa ce am trecut de asa obiectiv, se impunea si o fotografie, era pacat sa ratam maretia Bucegilor din plan secund.
Dar era ceva ciudat in zona, la intervale relativ regulate de timp se auzeau bolboroseli, din ce in ce mai accentuat pe masura de urcai poteca. Ghidati de zgomote, am identificat si sursa, pe partea stanga o baltoaca adancita in deal, care se chinuia sa prepare apa minerala sau noroi. Retinem ca avea temperament.
De aici, intalnim petice de zapada din ce in ce mai generoase, asa ca palcurile de branduse-de-primavara (Crecus heuffelianus) ne surprind placut.
Daca brandusele sunt gazde pe toate pajistile semi-alpine, intalnirea cu spanzul (Helleborus purpurascens} a fost pentru noi o premiera.
Dupa alte 20 de minute de mers rasare si o a doua stana, pe partea dreapta a drumului. Vremea buna ne-a lasat sa vedem vecinii si pana unde trebuie sa ajungem.
Peisajul nu sufera modificari, in spate Bucegii in toata splendoarea, lateral stanga Culmea Zamora, dreapta si in fata Saua Baiului si Varful Baiutul – sub care se va intalni traseul nostru cu cel care vine dinspre Comarnic – Secarie.
Si aici a trebuit sa ne hotaram, luam cu asalt Vf Zamora si continuam pe potecile caprelor sau mergem pe „sosea”. Pentru ca zapada era destula, am preferat varianta simpla (asa am crezut atunci) si am urmat drumul forestier. Inarmata cu betele de trekking, Olga a ales abordarea directa, era modul in care puteai usura povara de noroi stransa pe drum. Andrei in schimb a facut slalom printre peticele de zapada, grosimea acesteia ca si alunecarile de teren intalnite, taindu-i elanul unei abordari transante.
Daca pana mai devreme padurea sau culmea ne-au fost buni protectori, odata iesiti mai bine in creasta realizam ca trebuie sa folosim echipamentul din dotare, vantul si temperatura scazuta nu sunt invitati de prim rang.
Pana in acest moment singurii oameni intalniti au fost pe drumul din padure. Era firesc ca zgomotul de ATV-uri ne-a atras atentia si ne-a reamintit cum ajung pantofarii sus, pe munte. Veneau dinspre Sinaia, au dat o tura pe coclauri, i-o fi incomodat zapada, asa ca, la putin timp au facut cale-ntoarsa (sunt destul de departe pentru o imagine buna).
Si am mers zi de vara pana-n seara, vedeam locul de confluenta al drumurilor dar de ajuns, parca paseam pe loc. Asa ca, de la un moment dat, stimulati si de zapada, am inceput sa taiem, ba o serpentina, ba cate doua si am cotit spre antena zarita la un moment dat pe Sorica – o stiam din iarna, cand incercasem o tura similara, dar din sens opus. Atunci viscolul din creasta, zapada abundenta si avertizarea de avalansa ne-au restructurat planul initial. De data acesta insa, ne promisesem „revansa” (asa ceva pe munte nu exista, doar incercarea...). Accentuez aici ca in februarie a fost cea mai buna dintre hotarari renuntarea, la ce vaioage se deschid din drum, in cazul in care derapezi ai mult de alunecat la vale – fara sa amintesc avalansele, iarba si bucatile de drum confirma ca nu sunt intamplari rare.
Dupa ce am schimbat directia la stanga (cap compas Sorica), si drumul a capatat alte trasaturi, mult mai blande si, revigorant, la vale. Ne-a bucurat peisajul, acum puteai sa vezi toata creasta Bucegilor fara niciun fel de oprelisti, sa identifici localitatile din vale, sa vezi depresiunile acoperite de ceata, un festin vizual.
Anticipam deja o cana cu vin fiert la cabana de Sorica, am ajuns acolo in mai putin de o ora si ne-am relaxat privind obloanele trase si lumina stinsa.
Nici vorba de agitatia din iarna, cand, cu tot viscolul si frigul, trebuia sa ai grija sa nu te calce vreun schior.
Nedumerirea asupra traseului pe care-l aveam de strabatut in continuare s-a risipit rapid, am abordat vitejeste partia Sorica.
Antrenamentul din februarie (unii deja erau la treia coborare si ne incurajau la urcare) :
Acum partia era mult mai prietenoasa pentru noi, cei care nu aveam schiuri, si nu am intalnit nici ursul despre care am citit in alt jurnal.
Iar in aproximativ 1 ora am ajuns in Azuga.
Concluzie:tura reusita in doi.
Total timp consumat: 6h 45 min.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu